Mi-am luat bilete cu vreo trei zile înainte. “Nu garantăm un anumit loc” “Vedeţi, sînt stîlpi”. Dîrdîi pentru locul meu.
Glasul e nemilos. Nesiguranţă. La dracu, veneam la distracţie, de ce coţofana era musai contra mea?

Aseară la ora 8 şi-un sfert intru pe uşa Hard Rock Cafe. Distracţie, frate! Mănînc, beau, aştept. Mîncarea, ca mereu,
îmi dă sentimentul de artificial, îngheţat-dezgheţat-prăjit repede-repede. Mîncarea e fast food, dar cînd este şi
pripită, lucrul ăsta murmură-n stomah. Trec peste poveste. Aştept.

Locul e bun, pe o latură, adevărat, dar cu vedere clară spre scenă. Mă trezesc cu plasatoarea, aia care mi-a dat de cînd am luat bilete sentimentul nesiguranţei, a unui risc tîmpit, mă trezesc, zic că-mi pune o masă înaltă în faţă. Stai, zic, ia masa! Însemna să nu mai văd nimic. Ea, nu! Eu mă scol şi mut masa în spatele mesei mele. Uraaa! am învins-o! Dar de ce io să trag de mese în hrc? De ce ea să nu gîndească?
Eh, înghit şi asta! Hai, cîntă Taxi, începe distracţia! Taxi o bagă pe o fetiţă în deschidere. N-aud nimic, behăie.
Începe Taxi, dar băieţii se aud ca dracu’. Intuiesc cîntecele. Sunetul era tîmp, cîrpit, de după stîlpi. Mă duc şi stau în picioare lîngă bar.

Acolo mai mergea. Nici acolo nu era perfect. Sunetiştii se uitau ca găina-n lemne cînd li se spunea că e sunetul prost.

“Taxi”? Şi-a făcut treaba, mi-a schimbat dispoziţia de pachet în gară. Dar în HRC Bucharest am simţit conspiraţia proştilor. Tehnic, mîncare, sunet totul e nestăpînit. Par nişte enigme al omenirii, pe care nici un chelner-manager le lasă aşa. Şi lucrurile rămîn defecte. Hard Defect Cafe Bucharest.

La Sinaia, pe Variantă, lîngă partener Rompetrol e un tip tînăr, la blugi-tricou, cu bărbiţă. Dacă ar fi la Bucureşti, faţa lui de şmecher ţi-ar spune exact ce şi cum este. La Sinaia, pe Varianta întîi eşti cu temere. Ai experienţă deja în umflat cauciucuri şi citit oameni. Dar uite că te înşeli. Mi-a dat jos roata din portbagaj şi mi-a spus: nu puneţi în ţărînă bagajele, puneţi-le pe banchetă. A rostogolit roata în fundul lui de vulcanizare şi a umflat-o, a decrăcit-o, a frecat geanta şi cauciocul cu peria încet-temeinic, a căutat-o de bube, de răutăţi tacticos, a dat-o cu smacuri multe să facă etanşul cum trebuie. Eram cu ochiul pe el, ca pe butelie, cîte am păţit cu vulcanizatori de margine de drum nu vă spun! Dar omul acesta limpede, slab, cu bărbiţă trăgea de roată şi avea tot timpul meu din lume să-mi dea curaj, siguranţă, putere. (more…)

Ieri mi-am luat maşina la plimbare. Ieri a plouat. Dar, explicaţi-mi şi mie, cum de s-au umplut străzile cu tone-milioane de maşini care se-ntorceau în mahalale? Dacă n-ar fi plouat n-ar fi fost atîta tablă pe stradă. Fiindcă la dus, dimineaţa, nu au plecat atîtea maşini de acasă cîte s-au întors. Cum? Cum? Voi înţelegeţi?

Uite că s-a umflat căpşunul, a crăpat cireşul şi ne dau FRUCTELE lor. Iată-ne ieşiţi, în felul nostru orăşean, în natură. Mîncînd din roadele pămîntului. Ale pămîntului românesc. Dar ce fac? De poftă dau 15-20000 de lei pe un kil? Duminică aşa am făcut într-o cavalcadă de căutări prin pieţe. Uite-mă la Rîmnicu Sărat. Doar cireşe de mai 18000. Drăcui. Uite-mă la Timpuri Noi. 50000 kilu de căpşuni arăbeşti-turceşti. “ce te uiţi, domle, aşa?” mă luă la rost o găină-vînzătoare. Intru în Norilor. Acolo: 15000 căpşuna, 20000 cireaşa. Zic: nu cumpăr! Ce nu mă pot abţine? Şi cu toate astea am luat. (more…)

Gata, mi-am propus: îmi pun oglindă în casă. Gata, îmi fac pantaloni ca pe vremurile noi. Că oglindă n-am avut de douşdeani decît a mică din baie. Oare de ce n-am simţit nevoia reflectării-aranjării-înfrumuseţării? Uite, n-am simţit. Şi pantalonii? Păi, nu se mai poate să umblu cu pantaloni de vară evazaţi. Nu se mai poate! Toată lumea de vreo vară umblă cu ei cu “cioc mic”, pe pulpă, lăsaţi exact pe pantof. Nu, nu vreau să-mi cumpăr nimic nou, vreau să-i ajustez.

(more…)