251670_523348087679873_877352960_nProfesoară de spaniolă la Cervantes.      "De 41 de ani încoace am ratat, din cauza unui ghips, un singur început de an școlar"      

 

                                       

  1. Elev fiind, ce ați învățat la școală? Lucruri bune. Amintiri memorabile.

            Am intrat prima dat în școală în 1974 și nu am mai părăsit-o de atunci. Am fost elevă și studentă în comunism și am trecut la catedră în 1991, cînd începea altă lume. Nouă și neliniștitoare. De 41 de ani încoace am ratat, din cauza unui ghips, un singur început de an școlar. Cu toate că reflectă și a reflectat toate aiurelile socialului si politicului, am văzut în ea un loc oarecum protector, în care regulile, chiar stupide, aveau sensul lor. Sau, mă rog, aveau măcar o justificare.

Îmi plac și mi-au plăcut oamenii mai deștepți decât mine, am răsuflat și răsuflu ușurată când cineva îmi prezintă o lume coerentă, în care pericolele au soluții. Pentru că acestea înseamnă supraviețuire și sens. Un spațiu mai bun decît școala în care să găsesc așa ceva, nu știu. (Există, desigur, și alte forme de supraviețuire, agresive, de tipul „care pe care”, cu succes imediat aproape garantat, dar al căror rezultat e întotdeauna un ”naș” care se dovedește mai tare decât noi). De aceea, școala a însemnat pentru mine mai degrabă câștigarea autonomiei personale, decât dobândirea unei culturi generale. Cel puțin, asta mi-am dorit.

Am învățat cu plăcere pînă cînd mi s-a părut că totul devine greu, mult și fără rost, până când autonomia a însemnat și altceva, ceva care nu se preda neapărat la școală și care trebuia dezvoltat în timpul care ar fi trebuit dedicat temelor.

În viața mea de adult am aplicat regula de trei simplă când m-am apucat de tricotat, fac calcule cu zecimale fără calculator, mă descurc onorabil în fața unei hărți. Sunt un om destul de liber.

De la stresantele examene de treaptă și admitere am învățat că trebuie să muncești zi de zi ca să îți mărești șansele, fără să ai certitudinea că vei reuși să înlături de pe locul tău cei între 3 și 7 candidați. Fac parte din generația decrețeilor, eram mulți, iar examenele de admitere însemnau concurență. Cu toate acestea, în viața noastră de zi cu zi nu ne simțeam amenințați unii de ceilalți și nu cred că treceam prin formele de invidie pe care le experimentează generațiile mai tinere.

Școala a fost și locul celor mai autentice exerciții de admirație din viața mea. Aveam colegi pentru care matematica, fizic sau chimia erau floare la ureche, de exemplu. Erau niște zei. De altfel, prietenii mei sînt, în majoritate, cei din liceu și au avut parcursuri profesionale diferite de cel al meu. Nu pentru că m-aș fi ghidat după replica lui Eugen Ionescu din Lecția ”Aritmetica duce la filologie, iar filologia duce la crimă”, ci pentru că erau mai zgârciți cu cuvântele și mai pragmatici. Mă completau.

Am învățat că poți rămâne etern recunoscător unui profesor fie pentru că îți deschide o cale, fie pentru că intervine salvator ori îți previne derapajele. Căci lanul de secară e mult mai mare și mai complicat decât credea Holden Caulfield.

Școala e, în felul ei, o mănăstire: presupune ascultare, ieșire din sine și un fel de austeritate. Ego-ul exacerbat și conștiința banilor țin de orice altceva.

 

 

 

  1. Care erau limitele sistemului, totuși, la vremea cînd erați elev.

            Cum spuneam, am fost elevă și studentă în comunism. Am prins atât perioada de oarecare bunăstare, cît și perioada de frig, foame, disperare națională. Școala era precum sistemul: cu principală grijă să ne țină ocupați, disciplinați, supuși. Cred că lozinca ”Țării cât mai mult cărbune!” se aplica și învățămîntului. Aveam multe materii, unele fără rost. Era evidentă lipsa de atenție față de nevoile elevului (de ce ar fi scăpat elevii/studenții de acest tratament?), preocuparea fundamentală era să ne scoată policalificați. Aveam ore de pregătire pentru apărarea țării, toamna sortam cartofi, făceam practică în atelierele liceelor și în fabrici. Urma să contribuim la industralizarea completă a țării. Nu știu când i s-a năzărit lui Ceaușescu să transfoarme majoritatea liceelor în licee industriale, dar în anul admiterii mele, 1982, în București erau foarte puține teoretice. Liceele industriale aveau și profil teoretic (matematică – fizică), dar de practica în atelier nu scăpa nimeni. Asta însemna multă materie îngrămădită în perioadele de curs. Plus orele de specialitate: desen tehnic, rezistența materialelor. Plus examene importante, cu miză mare, la care nu ți se cerea nimic din toate acele materii.

            Era atîta teorie, atîta lipsă de conectare la o lume vie și la interesele noastre încât nu merita să-ți pui mintea. Îmi amintesc că istoria recentă a României (partide politice, monarhie etc) era expediată în 10 pagini, cel mult. Partidele politice erau pure inițiale de pe o listă de cumpăraturi. Doar glorioasei lupte antiotomane și epocilor care nu mai lăsaseră niciun martor în viață li se dedicau spații largi.

Înțelesesem termenii convenției și, ca să mă pot ocupa de ceea ce mă interesa, plăteam tributul: uniformă, bentiță, o oarecare supunere față de un sistem rigid, cronofag, lipsit de orice concepție asupra libertății. Nu am înțeles niciodată cum poate descătușa o bentiță sau o amărâtă de matricolă atâta energie din partea adulților, deși ideea uniformei mi-era clară. Nu-mi plăcea, dar pricepeamm că era vorba despre înregimentare și control. (Acum sunt în situația să-mi pierd și eu o grămadă de timp și de energie pledînd cauza uniformei; doar că din cu totul alte motive). Cu toate acestea, în general profesorii ne tratau cu înțelegere, pactizau cu noi sub diferite forme în fața acelui regim absurd.

            Un lucru pe care l-am resimțit mereu ca straniu au fost motivele pentru care trebuia să mergi la școală sau să iei un examen. Erau, cu un termen actual, reactive. Începeau cu ”ca să nu...” ca în Domnul Goe. Când erai mic învățai ”ca să nu ajungi gunoier”, trebuia să iei examenul de treapta a II-a și admiterea la facultate ”ca să nu ajungi în fabrică”, iar pentru băieți, ”ca să nu facă armata doi ani, ci doar nouă luni”. În facultate trebuia să iei note bune, să te căsătorești sau să intri în partid ”ca să nu ajungi prea departe de calea ferată după repartiție”. Și funcționau, pentru că exprimau o stare de fapt.

  1. De ce ați devenit profesor?

            Nu m-am văzut niciodată făcînd altceva. Înainte de 1989 opțiunile erau limitate, iar după aceea, în acea tulburată tranziție, nimic din ce se întampla în jurul meu nu îmi inspira încredere. Nu am plecat (deși salariul simbolic pe care l-am primit mulți ani la rînd, m-a adus de cîteva ori în punctul de a pleca trîntind ușa), poate din frică, poate din inerție, poate pentru că nu mă regăseam în altă activitate. Nu mi-am dorit să luminez pe nimeni, cred însă că școala e un bun loc pentru dialog (sau, mă rog, ar putea fi), pentru negociere, pentru parteneriat, pentru schimbări benefice.

 

 

  1. Ce greutăți ați întîmpinat în sistem?

            Cred că am trăit o enormă tensiune, ca întreaga societate românească, între nevoia de schimbare și lentoarea cu care aceasta se producea. Lentoarea cu care învățam să ne identificăm nevoile, să ne stabilim prorități, să ne hotărîm cît din balast să aruncăm, să ieșim din inerție. Așa cum înainte nu îmi puteam imagina că Ceaușescu va muri vreodată, tot atît de greu mi-a venit să cred că tranziția se va termina.

Nevoia de cărți era imensă, pentru că limba spaniolă fusese vitregită în perioada comunistă (se studia în extrem de puține școli), de aceea zestrea de materiale didactice era săracă. Aveam manuale, după unele dintre ele învățasem și eu, dar ne trebuiau altele, plus materiale suplimentare pentru predarea intensivă. Am putut pleca la perfecționări, am văzut cărți frumoase, actuale, incitate și inaccesibile buzunarelor noastre. Puteam cumpăra cîte ceva, dar nu acopeream acea lipsă. Ne-a ajutat substanțial și constant Ambasada Spaniei prin donații anuale de carte.

Sistemul de învățămînt a dispus de foarte puțini bani (și nu mă refer la salarii). Mobilierul se învechea, se degrada, apăreau nevoi noi. Ne-am văzut în situația să apelăm la celebrul fond al clasei, la ajutorul părinților, deși nu ne încînta perspectiva. Pînă la urmă dotările au trecut în grija administrației locale, așa că de asta am scăpat.

Pînă la un anumit moment, greutățile au fost legate de lentoarea reformelor, de inerție și de bani. După aceea au aparut cele legate de statut și de autoritate. În învățămînt nu te plictisești niciodată. Avem o viață palpitantă, plină de provocări.

 

  1. Ați format generații întregi de elevi. Ați simțit diferențe între acestea? Care erau carențele acestora, cu care intrau în liceu?

            Da, există diferențe. Cred că țin în primul rând de profilul generației părinților. În primii ani, am fost diriginta unei clase ai căror părinți erau mai mari decît mine. Crescuseră și munciseră în comunism. Cu cît părinții generațiilor cu care intru în contact au petrecut mai puțin timp în acea perioadă, cu atît profilul elevilor este altul. Elevul disciplinat și ascultător este pe cale de dispariție, lucru care nu este neapărat rău. Din păcate, a fost înlocuit de atitudinea „mi se cuvine”, „am drepturi, iar școala e datoare să...”

Alți factori ar fi: o anumită filosofie a banilor propovăduită de adulți, confortul material, accesul la noile tehnologii, tipul de admitere pe care l-a susținut. Mi-e destul de greu să identific ce carențe au la intrarea în liceu, pentru că în cazul liceului la care predau avem „pepiniera” proprie și se întîmplă să interacționăm cu elevi pe care îi cunoaștem din gimziu sau chiar din clasele mici. Doar de trei ani avem clase nebilingve la care ne vin elevi din tot Bucureștiul.

Un atitudine destul de nouă, care mă întristează pînă la deprimare, este ostracizarea elevului silitor. Nu a tocilarului, ci a elevului căruia îi place să învețe, pentru care cartea contează și care respectă regulile. O formă de hărțuire căreia cred că i se va pune punct doar prin sancțiuni legale.

 

 

 

 

  1. Cînd a început degradarea sistemului? Cum ați simțit-o?

            Prea sănătos nu a fost de cînd îl știu. În anii mei de școală, pentru că era subordonat politicului și făcea exes de zel. Te educa să-ți iubești patriotic o țară care nu te iubea, să devii inginerul unei țări saturate de ingineri (care după Revoluție au devenit orice altceva), să crezi în valori înalte, deși drepturile omului erau încălcate sistematic. O diplomă te ferea, desigur, de munca fizică și necalificată, dar valorile adevărate și atitudinile proactive se cultivau în familie.

Așa îmi explic goana ulterioară după diplome și titluri. Diploma îți oferă statut și te ferește de rele. Diploma de care aveai nevoie ca să te poți angaja, diploma cu orice preț ca să nu decazi social. Nu apariția instituțiilor de învățămînt particular a fost problema. În fond, mulți români nu reușiseră să facă studii superioare din motive care țineau de istoria personală, nu neapărat de lene sau reavoință. Lejeritatea cu care se putea obține o astfel de diplomă, față de sacrificiile și munca studentului la o facultate de stat a făcut ca efortul să nu mai conteze. În plus, o fi diploma bună, dar instituția cumetriei e și mai bună.

Reformele în învățămînt realizate cu greutate și fără viziune de perspectivă, ca și o piață a muncii în construcție și cu mereu noi solicitări au creat, cred, multă neîncredere față de învățămînt. Mai folosește școala la ceva? Mă învață ceva folositor „pentru viață”? Nu e mai util să mă calific la locul de muncă? Un divorț între evident între școală și societate a dus la neîncrederea actuală în sistemul de învățămînt. Economia noatră e fragilă, perspectivele pe termen lung neclare. Dacă adăugăm și cutremurele economiei mondiale vom obține un teren al nesiguranței și al deciziilor pe termen scurt. Pentru ce ar trebui să ne pregătească școala? Aveți un răspuns?

 

  1. Care au fost diferențele dintre reformele comuniste și cele postrevoluționare?

Alfabetizarea, lupta de clasă care limita copiilor din familii burgheze accesul în universtități, ștergerea diferențelor dintre munca fizică și cea intelectuală (cu ateliere hărniciei, de care pomeneam mai sus, și care nu a reușit, tot diploma e baza), obligativitatea învățămîntului de 10 sunt cîteva dintre reformele comuniste. Unele bine intenționate, altele discriminatorii sau pure aiureli. Reformele postrevoluționare au fost greoaie, incomplete și realizate fără viziune de perspectivă. Cele mai semnificative, mai coerente și mai durabile țin de ministeriatul domnului Andrei Marga: manuale alternative, trecerea unităților de învățămînt în subordinea consiliilor locale. Aproape o revoluție. Îmi vin în minte discuțiile înfiebîntate pe care le-a provocat prezența Andreei Esca în primul manual alternativ de istorie. (Din punctul meu de vedere, Andreea Esca avea ce să caute acolo. E primul crainic al primei televiziuni particulare. La capitolul istoria extrem de recentă se încadrează perfect.)

Exasperant de multele reforme actuale combină o bune intenții nefinalizate de a asculta pulsul societății cu încercarea de a-i stavili derapajele. De exemplu, decizia ministrului Funeriu (care nu e o reformă) de a monta camere de supraveghere în sălile de examene în momentul în care frauda la examenul de bacalaureat ajunsese o practică

destul de comună știm: a scăzut dramatic promovabilitatea și accesul în universități.

Nu reușim să găsim o soluție simplă, cu valabilitate pe termen lung. Care să cuprindă efort rezonabil, autonomie reală, corecta ierarhizare a valorilor.

 

 

  1. Meditațiile. Folosesc? Ați făcut meditații pentru admitere?

            Da, meditațiile folosesc. Dacă le faci ca să îți asiguri șanse mai mari în cazul unui examen. Dacă le faci ca să-ți facă altcineva tema sau pentru că nu vrei să faci eforturi în clasă, nu. Folosesc pentru că, deși materiile de examen au dedicat un număr de ore confortabil, nu întotdeauna cheful, amabianța, profesorul chiar, te conduc spre succes. În plus, la meditații nu păcălești pe nimeni, nu te tîrguiești pentru note. E ceva care chiar îți trebuie și care costă.

Am făcut meditații atît pentru admiterea în liceu (concurența era mare), cît și pentru cea la facultate. Terminasem un liceu industrial, gramatica și spaniola erau amintiri din gimnaziu, așa că a trebuit să recuperez. Am învățat o grămadă și mă responsabilizau enorm. Au însemnat mulți bani, pentru care părinții mei făcuseră eforturi. Era chestie de obraz.

 

 

  1. Învățămînt gratuit, obligatoriu, dar diferențe semnificative rural/urban, orașe

mici/orașe mari, centru/mahalale. Cum explicați?

Orașul, mai ales cel mare, și centrul au în general în spate o tradiție a școlii, mai multă putere financiară, mai multă încredere în reușită. Sunt mai atractive pentru profesorii buni, iar suportul părinților e semnificativ. Nu e doar o realitate a României. Ne putem aminti cel puțin un film american dedicat școlilor din cartiere periculoase în care aterizează un profesor dedicat și face minuni.

 

  1. Care mai este astăzi autoritatea Învățămîntului în condițiile în care "se fac bani" mult mai ușor și poți promova în poziții sociale fără multă învățătură?

            E mult diminuată. Mai ales în fața elevilor, care s-au născut în acestă relativă bunăstare. Părinții în general acționează ca omul care știe că banii sînt volatili și că nu sîntem eterni.

 

  1. Astăzi, exodul liceenilor, creierelor e un fapt obișnuit. Ce caută, de fapt, cei care pleacă?

            Recompensa efortului, o ierahie a valorilor, o lume care să îți permită să cîștigi bani adevărați prin propriul efort. Caută o lume în care motivația să nu înceapă cu „ca să nu...”, să nu fie a fricii, ci a împlinirii.

 

 

  1. Americanii, occidentalii știu cu greu unde se află România pe hartă. Cum vedeți "analfabetismul" lor. Ce merge totuși în sistemul lor?

            Dacă va trebui să știe, o vor găsi repede și îi vor învăța și toate orașele. Cred că nu văd educația ca pe sumă de cunoștințe de cultură generală. Sistemul lor îi învață să depună în mod constant un efort adecvat vîrstei, constant, să aibă încredere în ei și să trateze cu seriozitate ce au de făcut. Evaluările sînt riguroase și îi poziționează exact acolo unde merită. Îi învață să-și poarte singuri de grijă.

 

 

  1. Există varii forme alternative (Waldorf, home sholling, etc.). Sînt mai eficiente?

            Nu știu dacă sînt mai eficiente, dar par mai seducătoare.