011c983

"Să fii profesor-un act de rezistență umană"

Trei lucruri învățate de tine în învățământul românesc.
În primul rând, că doar vocația pedagogică poate suplini falimentul administrativ al sistemului de învățământ. Vestea bună e aceea că mai putem găsi astfel de profesori hărăziți. Vestea proastă este că sunt puțini și amenințați permanent de spectrul deprofesionalizării. Să fii profesor în România și să nu faci rabat de la calitatea a ceea ce ai de oferit este un act de rezistență umană.
Secund, că a învăța depinde foarte mult de cultivarea energiei intelectuale. Și că acest lucru se poate întâmpla mai ales atunci când minți animate de aceeși determinare ajung că se întâlnească regulat, să interacționeze constant și asumat. Nu spun că nu funcționează și modelul studiosului solitar. Susțin doar că efervescența comunității crează un fel de "forma mentis" care te poate pune rodnic pe gânduri. Mai ales atunci când sistemul nu te ajută prea mult, cred că singura șansă de a mai recupera din terenul pierdut este aceea de a te hrăni din interacțiunea avizată, mereu auto-critică și animată de disponibilitatea de a înțelege. La câțiva ani de la absolvirea Facultății de Filosofie, am aflat de la câțiva dintre foștii profesori că generația noastră a fost cea mai bună dintre toate cele pe care le întâlniseră până atunci.    Retrospectiv îmi dau seama că anul meu și cele din preajma acestuia

am avut în comun o efervescență intelectuală care ne aducea împreună într-un mod nemaivăzut. Eram dispuși să citim cât mai mult și să înțelegem pe măsură, să vobim împreună pentru a dezvălui pe cât putem adevărul dintre noi și să înaintăm cât mai departe posibil.

Nu în ultimul rând, că profesorilor noștri, mai ales celor din învățământul preuniversitar, le lipsește abilitatea de a le câștiga interesul elevilor. Fără asta nu se poate. Cuvântul "școală" vine de la grecescul "schole" care înseamnă "răgaz", "întârziere", zăbovire". Or, cum să faci pe cineva să zăbovească atunci când modul tău de a interacționa cu el îl transformă în escapist de performanță? Și când va întârzia lângă tine, mintea îi va zburda, de fapt, în cu totul și cu totul altă parte.

Compară cu experiența ta "de afară". Ce ne lipsește?

În primul rând, disponibilitatea bibliotecilor. Am fost șocat mai ales de faptul că bibliotecarii nu te primesc din postura de suspect de serviciu căruia i se face un hatâr pentru cartea cerută. La Viena am fost bulversat de faptul că îmi pot rezerva cartea de pe internet, că mă pot duce apoi la bibliotecă pentru a o ridica și că o mai și pot păstra timp de o lună la mine acasă - sau, în cel mai rău caz, că o pot citi la sală, putând să mi-o reprogramez pentru a doua zi. De fapt, nici acum nu mi-am revenit.

În al doilea rând, că profesorii au mai adesea aerul că te însoțesc într-o vânătoare a ideii. Da, cunosc vânatul mult mai bine. Da, sunt mult mai versați în pânda studiului. Și, desigur, au deja o panoplie a isprăvilor academice. Cu toatea acestea, întâlnești parcă mai des disponibilitatea de a reface drumul alături de tine, nu de a ți-l preda ca și cum lucrurile au rămas neschimbate pentru ei. Iar asta înseamnă că în demersul lor întâlnești mai adesea viața.

În al treilea rând, au prize. Mult mai multe prize. Îți poți alimenta laptopul în mult mai multe locuri. Îți înlesnesc prilejul de a scrie. Detaliul acesta vorbește, de fapt, despre disponibilitate. De exemplu, curtea interioară a Universității din Viena este foarte frumoasă. Te poți opri să bei o cafea în aer liber, să citești întins pe iarbă sau să scrii la laptop asezat pe o bancă sau spijinit de arcadele curții interioare. Dacă faci acest lucru, așa cum mulți studenți o fac bucuroși, este destul de probabil să ți se descarce bateria. Așa că administrația Universității a decis că merită ca fiecare stâlp al arcadelor gradinii să primească la baza lui o priza discretă și perfect încorporată. Chiar dacă clădirea Universității lor este un monument de patrimoniu mai vechi și mai frumos decât toate clădirile noastre universitare. Se putea face și au făcut-o. Patrimoniul nu a avut de suferit, iar studenții au beneficiat de arta disponibilității, nu de școala acră a suspiciunii. Din păcate, la noi școala românescă încă nu reușește să facă priză.