“Sfârşitul cărţilor” de Vlad Zografi, din volumul “Care-i faza cu cititul”, Editura ART. Care-i prima ta carte citită/chinuită?

Postat pe Aprilie 18, 2011 de Istodor

4862 90813 agerpres 98927copy 300x225 Sfârşitul cărţilor de Vlad Zografi, din volumul Care i faza cu cititul, Editura ART. Care i prima ta carte citită/chinuită?Vlad Zografi are un text mişto. Al cîtelea oare? Iată-l!

  • Poate că n-a fost prima carte – nici nu ştiu care a fost de fapt prima – dar a fost cu siguranţă cea care a marcat începutul ezitant al lecturilor mele. Se chema Nicoară Potcoavă, avea peste trei sute de pagini şi a zăcut vreme de un an pe noptiera mea.
  • Eram în clasa a doua, chiar înainte de vacanţa de vară, când profesoara de citire (sau cum s-o fi chemat materia; da, am avut profesori de la bun început, eram la o şcoală experimentală care experimenta pe mine şi pe colegii mei), când profesoara de citire, zic, ne-a spus să deschidem caietele şi să scriem: „Lecturi obligatorii pentru vacanţă”. Am presimţit că urma să se întâmple ceva rău, iar ea a început să dicteze: Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu. Au urmat şi alte titluri, care între timp mi s-au evaporat din memorie. M-am întors acasă trist: vacanţa era compromisă.
  • Sigur, lucrurile n-ar fi stat atât de rău dacă eu aş fi ştiut bine să citesc, dacă vocea interioară cu care îngânam cuvintele ar fi avut fluiditate, dacă accentele în fraze ar fi căzut firesc, dacă aş fi putut fotografia dintr-o ochire începutul şi sfârşitul unui drum de litere. Or eu mă poticneam, gâfâiam, pierdeam şirul. Asta fiindcă părinţii mei crezuseră că nu trebuie să învăţ nimic înainte de a merge la şcoală, ca să nu mă plictisesc. Am descoperit literele târziu şi nesigur. 
  • Pe la şase ani am dat primul număr de lectură. Ştiam oarecum literele şi am fost aşezat în faţa manualului de istorie al vărului meu, cu cinci ani mai mare ca mine. Am deschis cartea şi ochii mi-au căzut peste un bust. M-am chinuit ceva în gând, pe urmă am rostit răspicat: „Haşomer!” Hohotele de râs pe care le-am declanşat m-au lăsat perplex. „Homer, nu Haşomer” a zis taică-meu. „Bine, dar mi-aţi spus că ăsta e haş!” am răspuns eu jignit-furios. Am hotărât să mai fac o încercare, şi ochii mi-au căzut peste alt bust. Eram deja epuizat de efortul depus la Haşomer, aşa încât de data asta m-am hotărât mai curând să interpretez decât să buchisesc: „Puricel!” Alte hohote de râs. Era Pericle.
  • Nici la şcoală lucrurile n-au mers strălucit. Ţin minte că în clasa întâi am fost sculat din bancă şi pus să povestesc ce se întâmplă într-o ilustraţie bucolică spânzurând de tablă – un băieţel şi o fetiţă culegeau floricele într-o poieniţă de la marginea păduricii. Prostul-gust al desenului şi culorilor mă paraliza – da, aveam simţ estetic, măcar atâta aveam. N-am putut să scot o vorbă. „Stai jos, şapte” mi-a zis profesoara. Până în ziua de azi n-am reuşit să înţeleg de ce şapte, de ce nu mai mult sau mai puţin. Cum putea fi notată tăcerea mea pe care o găseam, la urma urmei, expresivă? În fine, nu prea ştiam ce caut la şcoală.
  • După serbarea de la sfârşitul clasei întâi – nu luasem, bineînţeles, nimic, nici premiu nici menţiune, iar maică-mea era vag supărată, rănită în intuiţiile ei pedagogice, şi ne-am întors împreună acasă în tăcere – am vrut să-mi dovedesc bunele intenţii şi am luat o carte cu nişte legende, o carte mare cu coperţi negre, şi mi-am plimbat ochii prin ea prefăcându-mă că citesc. Prefăcătoria asta vinovată a durat câteva zile, după care am preferat să stau pe balcon şi să mă uit la nori.
  • La sfârşitul clasei a doua însă nu mai puteam să trişez. Trebuia să scriu în caietul de lecturi o pagină despre Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu. S-a ales praful de norii mei şi de cerul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Am deschis cartea şi am început lupta. Nu vreau să fac aici nici o judecată asupra valorii literaturii lui Sadoveanu. S-a spus că e un mare scriitor, probabil că e, uneori mi s-a părut şi mie că ar fi, dar Nicoară Potcoavă mi-a întunecat un an din copilărie. Fiecare frază era un supliciu, mă răsuceam mereu pe-o parte şi pe alta, citeam ba cu voce tare, ba în gând, încercam să ţin în mâini firele cuvintelor şi totul se destrăma. După ce izbuteam cu chiu cu vai să parcurg o jumătate de pagină, luam pixul, făceam un semn după punctul care încheia ultima frază citită şi mă sculam din pat extenuat. Nu am cunoscut în viaţa mea o plictiseală atât de obositoare şi o oboseală atât de plictisitoare.
  • Îl uram pe Sadoveanu, îl uram şi pe Nicoară Potcoavă – bănuiesc că trebuie să fi fost un personaj din roman, altminteri tot ce ţin minte e că apăreau acolo nişte cazaci de pe Nipru care făceau nu ştiu ce, de fapt tot felul de oameni cred că făceau nu ştiu ce – adică exista o acţiune, cum aş zice acum –, numai că asta nu-mi spunea nimic, absolut nimic. Era un calvar. Dacă aş fi avut în mână altă carte, poate că aş fi învăţat mai repede şi mai bine să citesc, dar eu mă înnămolisem în Nicoară Potcoavă la fel ca Varus în Pădurea Teutoburgică, şi Sadoveanu mă descreierisea în fiecare zi, în ritm constant, mereu egal cu sine. Spre toamnă, când deschideam cartea vedeam pe cele două pagini din faţă şase-şapte semne.
  • În fine, deşi – dintr-un simţ al datoriei pe care nu-l înţeleg – am progresat foarte lent până la sfârşitul clasei a doua, n-am reuşit să termin Nicoară Potcoavă. Niciodată. Habar n-am ce s-a întâmplat cu acei vajnici şi vioi cazaci de pe Nipru – şi cu celelalte personaje care mi s-au şters din minte. Nu spun că am simţit vreo frustrare din pricina asta. Şi totuşi Nicoară Potcoavă a avut un efect de durată asupra mea, un efect mult mai subtil decât ar fi bănuit Sadoveanu că poate trezi în cititorii lui: mi-a dizolvat sfârşitul cărţilor. Acum, că a trecut atâta vreme, caietul de lecturi în care am încropit un text aproximativ e o sumă de atomi disparaţi, iar la fel trebuie să fie şi cartea care a zăcut un an pe noptiera mea, acum îmi dau seama că nu mai ţin minte sfârşitul cărţilor.
  • Toate sfârşiturile s-au diluat, s-au topit. Ce a rămas din cărţi e mai curând atmosfera vagă fabricată din detalii accidentale (cazacii de pe Nipru!), însă atunci când îmi zic „Stai, dom’le, dar de fapt cum se termină cartea cutare?” descopăr că sunt obligat să inventez finaluri plauzibile pentru mine, şi probabil absolut neplauzibile pentru bietul autor. Mai mult, în felul ăsta simt că poveştile nici nu se sfârşesc, că nimic nu poate şi nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilităţi prin care mă plimb semi-inconştient. Şi atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur şi simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam aşa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu ştiu cum se poate termina.”
  • Toate gândurile astea sunt pesemne rezultatul lenei mele infantile, nedibăciei mele care se ascunde în Haşomer şi pornirii obsesive de a privi cerul şi norii. Coşmarul recurent că te afli din nou la şcoală şi ai să fii scos la tablă ia la mine forma obligaţiei de a continua Nicoară Potcoavă.

Vlad Zografi

3 raspunsuri pentru “Sfârşitul cărţilor” de Vlad Zografi, din volumul “Care-i faza cu cititul”, Editura ART. Care-i prima ta carte citită/chinuită?

  1. ina a spus: Aprilie 22, 2011 at 9:59 am

    Grozav articol!!!M-a binedispus!!

  2. Nicolae R. Daramus a spus: Noiembrie 8, 2012 at 5:45 pm

    Un text bine scris, placut la citit. Dar un text de judecat. Fiindca, printre randuri, transpare totusi savantlacul; dispretul caracteristic netraitilor “barbatei de elita”, al “humanitraistarilor”, pentru tot ceea ce a fost sau este viata vie si pentru literatura scrisa de putinii barbatii de cultura din cultura romaneasca.

  3. Silvia Meca a spus: Iunie 20, 2017 at 3:43 pm

    Ce fericire pe mine ca am avut frati mai mari! Ce binecuvantare ca l-am vazut pe tata in fiecare seara cu o carte in mana! Pe mama am vazut-o citind avid de-abia dupa ce am fost in stare, fiecare dintre noi, sa ne intretinem singuri… Recupera, draga mea mama!
    Primele carti pe care le-am citit singura, la sfarsitul clasei I, au fost de fapt niste carticele cat palma, cu minunate desene ce ma fermecau(stupide, as zice acum!), neimpuse de nimeni. Cititul a fost un drog de care inca nu am scapat. De mai bine de 50 de ani citesc. In perioada comunista am avut iarasi un noroc fantastic: am avut de unde sa aleg carti pentru tot timpul liber pe care il aveam. Iar cand am avut copii de leganat, i-am leganat cu cartea in mana. Nu a apucat niciun profesor sa-mi faca recomandari pentru lecturi pe care sa nu le fi parcurs deja… La noua ani, Basmele Persane mi-au deschis o alta lume, dupa ce parasisem taramurile Bihariei, Legendele Olimpului sau Basmele romanilor. Adevarat, pe “Nicoara Potcoava” l-am citit mult mai tarziu, in adolescenta, cand eram deja familiarizata cu arhaismele.
    Copiilor mei le-am citit mult, intrand in pielea personajelor si oprindu-mi de multe ori lectura pentru ale “traduce” cuvinte. Acum, le citesc nepotilor!
    Mi-ar placea sa am o sala de lectura, in care sa vina prichindeii, iar eu sa le citesc bland sau aprig… Asa se naste dorul de citit…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>