De la Pico de Orizaba la Talkeetna cu alpinista Coco Crina Popescu

Postat pe Octombrie 13, 2010 de Istodor

Azi vrea mai mult. Ea stie de ce.
Vara asta a luat-o de la capat de mai multe ori. Fiindca nu se lasa.

Pe 15 mai am plecat din Bucuresti catre Mexico City

cu Radu Teodorescu si Dana Vasile sa facem Pico de Orizaba, apoi, eu si cu tata, sa mergem direct in Alaska pe McKinley. Nu mai fusesem niciodata in Mexic si nu cunosteam locurile, obisnuintele si modul de a fi al localnicilor. Pe drum catre Tlachichuca, cand am schimbat autobuzul in Puebla, ne-am intalnit cu colegii Catalin Dorneanu, Tudor Constantinescu si Cristi Falevici, cu care urma sa urcam pe munte.
In prima zi in Mexic am ajuns pana in Tlachichuca, oraselul de la baza lui Pico de Orizaba – cel mai inalt Vulcan din America de Nord. Deja aflasem de un obicei al localnicilor – in fiecare sambata avea loc un targ in centrul orasului. Pana sa ajungem sa ne cazam la un hotel, am gustat porumb fiert uns cu unt , dat prin branza rasa si pudrat din belsug cu boia iute, de la ei din targ. Am vazut varful de cand ne-am dat jos din autobuz si am fost cu ochii pe el pana am ajuns sus! Si din curtea hotelului unde am stat il vedeam. Dimineata urmatoare am mers cu masina in Hidalgo, un sat pe la 3500m inconjurat de o padure rara de pini, si am facut aclimatizare urcand pana la refugiul de la 4200m si venind inapoi. Noaptea aceea am dormit intr-o casuta, langa unul din magazinele din sat.

Urmatoarea zi am urcat la refugiul de la 4200,

am facut o mica randuiala in bagaje sa vedem ce luam a doua zi cu noi in sus si ce lasam la refugiu, si am plecat intr-o tura scurta de aclimatizare. Cand am vazut ca se insereaza, am coborat inapoi spre refugiu. M-am intors o secunda si m-am uitat la ghetarul de deasupra mea. Nu mai era alb, ci toata culoarea cerului se reflecta in zapada – foarte misto!
A doua zi am urcat pana in tabara de varf de la 4900, unde am pus un cort, ne-am uitat cum e drumul mai sus si am coborat inapoi pana in tabara de la 4500, unde am si dormit. In tabara ne astepta Radu, caruia ii era deja rau de altitudine, si ne-a spus ca ei raman cu o zi in urma ca sa se aclimatizeze mai bine. Cum noi nu aveam nimic, am urcat urmatoarea zi in tabara de varf. In seara urmatoare eu, tata, Catalin si Cristi stateam si beam ceai in cort si ne uitam la ghetar prin locul unde lasasem fermoarul putin deschis. Abia asteptam sa o luam la deal pe ghetar, imi era deja dor de mers pe zapada!
Pe la 3 in dimineata care a urmat am plecat din tabara de la baza ghetarului, impreuna cu tata si Catalin, spre varf. Era senin si frig. Jos vedeam peste tot luminitele din orase – sus vedeam numai stele… auzeam si sunetul coltarilor pe zapada, era fantastic. La 6.30 eram pe varf si incercam sa facem pozele de varf (cu blitz, ca ajunsesem cu putin inainte de rasaritul soarelui). Pe buza craterului batea foarte tare vantul si erau seracuri foarte mari.
Pe varf inca nu imi venea sa cred unde sunt. Si… imi era deja dor de mama. In aceeasi zi am coborat inapoi la refugiu si i-am asteptat si pe ceilalti sa faca varful.
Nu am mai ramas la refugiu decat o noapte dupa care am plecat la vale in Tlachichuca. Cand am ajuns in oras am mers in targ (era sambata), am cumparat de mancat si de baut si ne-am intors la hotel. Le-am povestit celor de la hotel cum a fost pe munte si ei i-au sunat pe cei de la ziarul “Como?”. Acestia au fost incantati sa afle de reusita mea si au venit la noi pentru a-mi lua un interviu. Mi-a parut bine ca acei oameni au fost interesati de ceea ce am facut.
In Mexic am mai fost in Popo-Izta si in Tecolutla la ocean.
Am plecat pe 24 din Tlachichuca si dupa ce am schimbat nenumarate mijloace de transport in comun, am ajuns in parcul national Popo-izta la refugliul de la 4200m.Vroiam sa mergem sa vedem ce e prin zona, dar era deja foarte tarziu asa ca ne-am culcat fara sa mai mergem nicaieri. Urmatoarea zi am plecat de dimineata, ademeniti de vremea superba, la o plimbare in apropierea refugiului. Pe la 2, ce parea de dimineata o zi frumoasa s-a dovedit foarte rece si a inceput sa ninga. Cum nu aveam saci de dormit la noi, ne-au dat cei de la intrarea in parc cate 2 paturi si ne-am invelit cu ele. Noroc ca nu era foarte frig noaptea! Ziua aceea am urcat vreo 4 ore pe drumul catre varful vulcanului Izta, o poteca ce serpuieste pe o panta abrupta pe iarba, in unele parti mergand si pe curba de nivel ascendenta. Am mers in Popo-izta pentru a face cat mai mult efort la peste 4000m ca sa fim aclimatizati pentru McKinley, asa ca am mai facut si urmatoarea zi o tura de 4-5 ore prin zona.
Pe 26 a fost ultima zi pe munte inainte de a merge la Tecolutla, la oceanul Atlantic.
Pe 4 Iunie am plecat, din Mexico City, spre Anchorage.
McKinley!

Era deja seara (pe ceas , ca altfel nu iti dadeai seama) cand am ajuns la hostel in Anchorage.

Am mers si am cumparat ceva de mancare apoi am incercat sa ne convingem unul pe celalalt ca e tarziu si ca trebuie sa ne culcam.
Mie inca nu imi venea sa cred ca sunt in Alaska si vroiam sa ma mai bucur putin de prima zi acolo, dar am mers la culcare si a doua zi am cumparat bilete de tren spre Talkeetna, statiunea de unde urma sa zburam pe ghetar, Pana a doua zi cand aveam tren, ne-am plimbat prin Anchorage, am dormit putin si am plecat cu trenul de 8,30.
Dupa ce am ajuns in Talkeetna , pe 6 iunie, era vorba sa zburam pe ghetar pe 9, dar abia cu 3 zile mai tarziu am putut sa plecam, din cauza vremii neprielnice pentru zbor. Deci am mers pe ghetar pe 11. Intre timp am facut inregistrarea la Parcul National Denali. In Talkeetna e o atmosfera extraordinara, sunt multi oameni de munte, unii care asteapta sa urce si sunt in febra ultimelor pregatiri, altii care tocmai au coborat si impartasesc cu ceilalti intamplarile de pe munte. Sunt si magazine de munte, si locuri unde – cand vii de pe munte – te bucuri de prima salata dupa atata timp de stat pe ghetar, si magazine de suveniruri – toate in casute de lemn, avand in comun elanul desenat sau sculptat.
Cu o zi inainte sa zburam pe ghetar, in Talkeetna, ne-a spus Holly, proprietara hostelului, ca in acea dupa amiaza o sa mai vina inca trei romani! Asa ne-am intalnit cu Luci, Villi si Vali si am urcat impreuna pana pe varf. Ne-am inteles foarte bine cu membrii expeditiei “Sibiu – Alaska 2010” pe tot parcursul ascensiunii si ne-am ajutat unii pe altii cat de mult am putut – mai ales moral.
Zborul dintre oras si tabara de baza (drumul dintre tricou si pufoaica) a durat 45-50 de minute. Am vazut muntii si ghetarii de sus si cum din totul verde s-a transformat in totul alb. Am trecut foarte aproape de varf – pe care il vazusem si din oras.

Dupa ce am aterizat pe ghetar ne-am mobilizat repede. Ne-am legat saniile cu echipament si mancare, ne-am pus rachetele si am plecat spre tabara 1 – Ski Hill (2400m).
De acolo de unde eram nu puteam sa vedem varful, dar stiam cam pe unde e si abia asteptam sa ajungem mai aproape. Speram sa il vedem tot timpul, dar nu am putut sa il vad nici din tabara de varf. Ziua aceea am traversat un camp de crevase – mai deal, mai drept, dar lung.
Desi era ceata, vant si frig, doua zi am plecat spre urmatoarea tabara. Am mers doar jumatate de drum apoi am hotarat sa facem o tabara intermediara acolo pentru ca incepea furtuna mai tare. Cand ne-am trezit – ia ghici! – era o vreme superba. Am strans cortul, am pus bagajele pe sanii si am pornit-o frumos spre Motorcycle Hill – tabara 2. Ne-a tinut vremea buna doar cat sa ne punem cortul si sa topim niste zapada apoi a inceput iar: ninsoare-vant si, normal, frig. Am observat ca pe munte sunt toti oamenii legati intre ei de aceeasi dorinta – cea de a face varful si se ajuta cum pot unii pe altii.

Drumul din Motocycle Hill catre Basin Camp (tabara de la 4200m) incepea cu o panta abrupta pe care trageai cu greu sania si continua cu un traverseu care, daca nu as fi avut sania mi s-ar fi parut foarte misto, dar sania ma tragea catre vale si nu prea ma intelegeam cu ea. Dupa ce a trecut traverseul a fost o portiune cu panta nu foarte aspra pana in Windy Corner – un loc unde se despart doua vai si este vant tot timpul. De acolo am mai mers cam o ora pana in tabara.
In tabara de la 4200 am ramas o zi in cort ca vremea urata a continuat, in momentele cand mai apărea o gaură în nori ieseam topeam ceva zapada si incercam sa vedem cat mai mult din drumul de urmatoare zi. Vedeam până la sfarsitul corzilor fixe – adica pana la jumatatea drumului. Mi se parea foarte lunga panta pe care o vedeam, credeam că o să facem o veşnicie până acolo, dar nu a fost aşa. Mi-a plăcut mult, si panta şi creasta care a urmat după. Pe creasta era mult pana jos în ambele părţi şi era – in unele portiuni – lată abia cât să îţi încapă ambii bocanci unul lângă altul, Foarte mişto!

Când am ajuns în tabăra de varf am găsit un fost adăpost de cort în paragina, pe care l-am reparat. Am vazut la ceilalti cam cat de mari trebuiau sa fie zidurile adapostului si am facut si noi la fel.
Vroiam sa urcam pe varf ziua urmatoare, dar iar era vreme proasta, aşa că am mai stat o zi în tabăra de la 5300. Citisem mult despre cum e ziua de varf, si vorbisem si cu oameni care fusesera acolo, dar tot ma intrebam cum o sa fie. Stateam in liniste si fiecare dintre noi avea filmul său in cap.
Pe 20.06.2010 am plecat spre vârf. Era o zi perfectă – senin, fara vânt, dar frig. Am luat-o încet pe “Autobahn” până am ajuns în Denali Pass. De acolo am luat-o la deal. Dupa fiecare deal pe care il urcam vedeam altul, care speram sa fie varful, dar abia cand am ajuns la Football Field l-am vazut. De acolo a urmat o panta lunga pana pana pe creasta pe care am mai mers vreo jumate de ora pana pe varf.
Sus – poze, filmari si multa bucurie! Speram sa mai tina vremea buna pana cand ajungem inapoi in tabara de varf, si asa a si fost. A doua zi de dimineata am dat-o la vale. Coborârea am făcut-o repede, din tabăra de vârf până în tabăra de bază, la pista de pe gheţar, într-o singură zi lungă, mai lunga decat o zi…
Cand am ajus inapoi in Talkeetna am lasat bagajele la hostel, am facut un dus, apoi am mers si am mancat cate o salata mare (care mi s-a parut cea mai buna salata pe care am mancat-o vreodata).
Am mai ramas in oras inca o zi in care am facut iesirea din Parc si ne-am mai revenit cat de cat.

Coco Crina Popescu: “voi fi prima alpinistă din lume care a reuşit să urce cei mai înalţi vulcani de pe fiecare continent”

Postat pe Octombrie 10, 2010 de Istodor

Coco Crina Popescu

”Ne-am intors din America cu toate obiectivele îndeplinite (Pico de Orizaba! McKinley!) şi încă ceva pe deasupra: m-am întâlnit şi împrietenit cu Jordan Romero, împreună cu care voi pleca la iarnă în ANTARCTICA!

Pe lângă Seven Summits, circuitul în care voi urca în Antarctica al şaselea vârf, mi-am propus un un alt obiectiv special care e foarte aproape de îndeplinire: să urc Volcanic Seven Summits (cei mai înalţi vulcani ai lumii de pe fiecare continent). Cei 7 vulcani sunt: Elbrus – Europa, Kilimanjaro – Africa, Damavand – Asia, Giluwe – Oceania, Ojos del Salado – America de Sud, Pico de Orizaba – America de Nord, Sidley – Antarctica. Dintre aceştia am urcat deja şase (Elbrus, Kilimanjaro, Damavand, Giluwe, Ojos del Salado şi Pico de Oriaba). Pe scurt, mai am doar un pas foarte mic pentru a-mi realiza acest vis! Dacă reuşesc să duc la capăt Volcanic Seven Summits, voi fi prima alpinistă din lume care a reuşit să urce cei mai înalţi vulcani de pe fiecare continent. E o responsabilitate mare, dar bucuria compensează toate eforturile.

Expediţia “Antarctica 2010″ se va desfăşura între 10 decembrie 2010 – 20 ianuarie 2011, în masivele Vinson şi Sidley şi este organizată de 7SUMMITS Rusia. Aceasta este prima expediţie sportivă organizată vreodată în Mount Sidley. Este o expediţie internaţională la care va mai participa, lângă americanul Jordan Romero (are doar 14ani şi este cel mai tânăr din lume pe Everest) şi italianul Mario Trimeri (de 43 de ani, are în palmares circuitul Seven Summits şi vizează, prin ascensiunea Mount Sidley, titlul de primul alpinist care încheie circuitul Seven Volcanoes).

Fiind prima expediţie organizată pe Mount Sidley şi beneficiind de participarea unor nume cunoscute în alpinism, care vizează realizarea atâtor premiere, mediatizarea va fi pe masura importanţei acestui eveniment.

Toate bune si frumoase, dar a face o expediţie nu constă pur şi simplu în a spune “mâine plec în Antarctica” şi gata, te şi sui în avion. Pentru asta trebuie antrenament şi bani, care, după cum bine ştiţi, nu vin singure. Antrenamentul este partea cea mai uşoară de făcut; partea cea mai grea, în pregătirea unei expeditii, este găsirea sprijinului financiar.

Expediţia din Antarctica stă sub semnul incertitudinii tocmai din acest motiv: lipsa fondurilor necesare, care se ridică la suma de 70.000 EURO. Acum suntem în căutare de sponsori care să se alăture expeditiei noastre viitoare.”

Conturi bancare (deschise la BCR RASNOV – CIF 23461968)

CLUBUL MONTAN ALTITUDINE

RO62 RNCB 0058 0987 5236 0001 – Cont RON

RO35 RNCB 0058 0987 5236 0002 – Cont EURO

RO08 RNCB 0058 0987 5236 0003 – Cont USD

Risnov, de vinerea asta o saptamina de festival. Film Istoric. Interviu cu Nicolae Pepene

Postat pe August 4, 2010 de Istodor

Nicolae Pepene 1 300x206 Risnov, de vinerea asta o saptamina de festival. Film Istoric. Interviu cu Nicolae PepeneIntre 6-15 august rîşnovul se trezeşte la viaţă. E în festival. De film istoric.
Iata viziunea lui Nicolae Pepene, directorului de Festival de la Rȃşnov

Ce mai este istoria astazi?
Nimic pentru mulţi, totul pentru cei ce vor să ştie. O sperietoare pentru trecutul unora, propagandă facilă pentru alţii, profesori mucegăiţi sau elevi plictisiţi. Fiecare alege ce vrea.
De ce festival de film istoric in Cetatea Râsnov?
Pentru că şi filmele fac istorie.
cetate rasnov 300x225 Risnov, de vinerea asta o saptamina de festival. Film Istoric. Interviu cu Nicolae PepeneFaceti o scurta istorie a propriilor filme istorice vazute de dvs., din copilarie pina astazi.
M-am trezit şoim cu ,,Pistruiatul”, am devenit pionier cu ,,Mihai Viteazul”, am refuzat să devin UTC-ist cu ,,Nemuritorii”, m-am păcălit în decembrie 89 cu ,,Ringul”, în studenţie m-am dedulcit la filmele istorice poloneze, l-am corupt pe primarul Râşnovului cu ,,Bătălia pentru Roma”, ,,La vita e bella” a fost primul film văzut cu viitoarea soţie şi la Râşnov o să revăd, peste câteva zile, ,,Pistruiatul” împreună cu cei doi copii ai mei.
Risnov azi este un tirg prin care treci ca sa ajungi in Moeciu-Bran. Ce e Risnovul, ce e de vazut in Risnov, ce e traditional de mincat si baut in risnov?
Târg? Poate burg… şi merită să-l vizitaţi tocmai pentru că ne-am păstrat departe de kitsch-ul vecinilor din trecătoare. În 1920, un oaspete al Râşnovului scria pe spatele unei cărţi poştale prietenului său din Bucureşti: ,, Aer bun, peisaje frumoase, mâncare bună, treabă chibzuită, mă văd expus la îngrăşat”. Este bine dacă nu s-a schimbat nimic de atunci?
Cetatea in sine e deschisa? Care-i istoria uitarii ei?
În sinea noastră a fost deschisă tot timpul. Da, cetatea s-a redeschis; ,,cârciuma investitorilor” s-a închis. Uitare?! Nimeni n-a uitat nimic! Din fericire…

Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger Waters

Postat pe August 3, 2010 de Istodor

casuta cusma 1 300x225 Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger Waterssă zicem că brusc, peste noapte, te trezeşti cu o poftă năucă de apă vie – apă fermecată, curată şi rece cum nu se găseşte

în nici un magazin, la nici un robinet – şi ştii că există o asemenea apă – tocmai în Cuşma, un sătuc aruncat la vreo 20 de kilometri de Bistriţa noastră… Aşa că, dis de dimineaţă, pe răcoare şi cu ochii abia mijind, îţi struneşti maşina s-o ia direct pe Calea Moldovei, spre ieşirea din oraş. Laşi în urmă Cibela (un fel de complex Europa local) şi observi că s-au mutat dăbulenii cu zecile pe stînga şi pe dreapta şoselei cu pepeni cu tot, cu umbrele şi corturi. Dar asta nu te impresionează. Dai drumul casetofonului de pe bord – îţi imaginezi că, dacă tot e să vizitezi un sat prăpădit şi uitat de lume, cel mai bine s-ar potrivi nişte melodii sfîşietoare îngînate de Grigore Leşe. Dar nu există în stoc aşa ceva. Există, în schimb – coincidenţa sau potriveala naibii –o casetă cu Roger Waters care ştie de asemenea să cînte sfîşietor despre grădina raiului, măduva şi lacrimile oaselor sau cine ştie ce cvartet vienez.

cai 1 300x225 Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger WatersÎntre timp treci de Hotel Diana iar panourile publicitare uriaşe îţi alunecă necitite printre degete.

Pe nesimţite, ai intrat în Unirea – pînă nu demult un sătuc aflat la 3 kilometri de oraş – acum devenit cartier limitrof, pentru că distanţa între cele două puncte a fost ştearsă de vilele strident colorate răsărite peste tot. În viteză te minunezi cum de rezistă oare casele săseşti, cum reuşesc să rămînă în picioare de două sute de ani încoace – istoria nu ajunge niciodată proştilor iar memoria se învăluie într-o mantie de străin întunecat în pragul unei porţi rotunde – case bătrîne, uşor cocoşate, cu livezi mici în faţa intrării.

capite de fin 300x225 Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger WatersLaşi în urmă şi Tenis Club Unirea,

cele cîteva sălcii de pe margine, apoi pensiunea Miracolo şi două, trei staţii de benzină. Treci şi de panoul care te anunţă că ai terminat-o cu Unirea dar că urmează îndată Livezile – alt sat deformat în cartier.
Tremură vocea lui Roger Waters şi curge în valuri pe sub roţi. Caseta asta ar trebui înlocuită cu alta nouă – deja se simte c-a fost prea des ascultată. Hold on! Hold on soldier, căci trebuie să opreşti acum la trecerea de cale ferată. Rezemate de barierele mici – două fete cu găleţile de afine culese chiar în zori. N-ai de ce să opreşti, nu ştii să faci nici afinată, nici dulceaţă. Poate cînd vor aduce zmeură…
Totul are sens.

Expressed in dollars and sex.
Pe dreapta Tîrgul Auto cu orar şi aglomeraţie în fiecare duminică, apoi pensiunea Mitică – 2 stele şi un roz înfiorător.
Începe să plouă. Picăturile izbesc sec parbrizul şi se lăţesc deasupra lui ca insectele zdrobite sub talpă. Îţi dau lacrimile cînd auzi pe bandă un întreg stadion răcnind că totul are sens – inclusiv barza care se lasă plouată dincolo de gard, poate, inclusiv groapa din mijlocul drumului în care cineva a îndesat un copac de semnalizare – cu crengi pe jumătate uscate de arşiţă – te pomeneşti că noaptea frunzele devin fosforescente ca triunghiurile.
Pe dreapta se desface în sfîrşit ce te interesează: drumul spre Cuşma via Dorolea. Vreo 200 de metri şoseaua e asfaltată. Dar urmează pietrişul şi praful înalt de un metru. Oare ce mai face Roger Waters ? Ce mai citeşte, ce mai simte, ce mai gîndeşte, ce mai scrie ? Că tu, deocamdată, nu poţi decît să laşi în spate şi ultimele case din Livezile, sfîrşite brusc într-un pod peste rîul Bistriţa.
Podul, spre deosebire de restul străzii principale – e asfaltat aşa că e plin de copii cu biciclete şi role care se învîrt pe fîşia de bitum îngustă. Tragi un claxon ca să se ferească naibii din calea ta. Asta şi fac, enervaţi că le-ai întrerupt joaca.
cazanul de tuica 300x225 Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger WatersDincolo de pod, răsare iar bolovănişul din belşug dar poţi să înaintezi cu curaj şi să mergi pe uliţă încă vreo zece minute,

pînă cînd te intersectezi cu două, trei căruţe trase de cai. Asta înseamnă că eşti pe drumul cel bun şi că urmează alte douăzeci de minute de şosea hurducată pînă dai, pe dreapta, de o pensiune cochetă, cu trei stele la blazon – poate destinată occidentalilor pasionaţi de vînătoare care poposesc aici, în grupuri organizate şi jeep-uri prăfuite ca să participe la vînătoare pe Dealul Negru, vizibil deja la cîţiva kilometri în zare. Este chiar locul în care obişnuia să vîneze şi Ceauşescu, în anii optzecismului glorios.
Adică a trecut şi el pe drumul ăsta în vreun ARO înecat cu praf comunist ?
Nu, dragul moşului, în ARO veneau doar securiştii transpiraţi la costum şi cravată – îşi amintesc încă bătrînii din împrejurimi. Ceauşescu şi-a construit mai la deal un heliport pentru că obişnuia să vină cu hhhelicopterul. Şi-a asfaltat impecabil şi o juma’ de kilometru pînă la poarta cabanei de vînătoare. Ţăranii din jur n-au văzut-o niciodată pentru că e înconjurată de brazi lungi şi păzită straşnic de o poartă de lemn uriaşă. Ar fi avut ocazia după ’89 dar, bîntuiţi de teama cea veche, n-au îndrăznit. Acum cabana a rămas în gestiunea Romsilva, pare-mi-se, care o pune la dispoziţia vînătorilor dispuşi să scoată din buzunar 500 de euro pentru fiecare glonţ tras (indiferent dacă nimereşti sau nu urşii cu colţi argintii).

paza biserica 2 300x225 Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger WatersPe marginea dreaptă a drumului îngustat se văd, acum, căminele fostei ferme CAP – încă locuite, deşi ferma a dat faliment de zeci de ani. Cîteva minute mai încolo, din iarba înaltă se iveşte indicatorul cu Dorolea. Una din primele case peste care îţi alunecă ochii are anul 1867 inscripţionat deasupra uşii de intrare. Şirul de case continuă, impresionant, cu alte case dotate hilar cu termopane, case învelite cu totul în placaj subţire de pvc sau case placate cu faianţă de prost gust. Oricît te-ai strădui, din orice unghi ai privi – nu au cum să treacă drept azulejos. Poate că nici nu şi-au propus aşa ceva.
În mijlocul satului se curbează pămîntul într-un fel de deal mititel. În vîrf – biserica iar mai jos, în poalele dealului, a fost construit un fel de chioşc cu o uşă pe care zac scrise cîteva litere roşii: PAZA. Pesemne că cineva s-a temut să nu fugă enoriaşii de la slujbă spre cazanul de produs ţuică – obiectiv turistic aflat în apropierea bisericii. Din păcate, cazanul este deocamdată pustiu şi sechestrat cu lacăt – sezonul încă nu a început.

Se mai pot admira, în treacăt, un ARO dezmembrat şi aranjat frumos pe butuci, steagul deşirat al României sau minute întregi de plantaţii cu răchită (ţăranii locului le transformă în nuiele lungi pe care le vezi în piaţă, marţi sau vineri, îmbrăţişate, îmbîrligate şi croşetate în tot felul de coşuri). Se poate admira şi drumul suspect de pustiu şi un pîrîu spontan care a început să-i curgă, unduit, tocmai pe mijloc, din cauza ploii anterioare. În final, răsare şi cişmeaua cu apă vie. Este chiar semnul că de-aici încolo se lungeşte o altă aşezare, una care n-are nevoie de nici o prezentare, de vreme ce nu găseşti la intrare panoul cu numele satului. Doar cunoscătorii ştiu că este vorba despre Cuşma.

Aşa că n-ai decît să-ţi parchezi armăsarul undeva pe dreapta, să păşeşti cu grijă printre pietricele şi să bei apă pe săturate, pînă se ostoieşte pofta de peste noapte. Apoi, dacă tot ai ajuns atît de departe, să dai o raită şi prin tîrg. Poate întîlneşti vreun înţelept care să-ţi amintească iar că nu eşti decît un instrument (de scris?) în mîna lui Dumnezeu. Poţi să depăşeşti liniştit prima căsuţă albastră, s-o ţii tot înainte vreo zece minute, să-l ignori pe băiatul cu bluetooth care gesticulează în preajma unor vaci, pînă cînd ajungi la grămada de lemne în care se sprijină bătrînul cu nas roşu. Îţi face semn cu mîna de parcă nu v-aţi mai fi văzut de ieri. Îl saluţi şi tu cum se cuvine şi-l întrebi ce naiba fac în locul ăsta uitat de Dumnezeu. Nimic spectaculos – după ce-şi termină treaba la cîmp, oamenii se adună cîte doi, cîte trei pe laiţa de lîngă poartă şi îşi şoptesc unul altuia întrebări. Urmăresc cu ochi lacomi maşinile rarefiate care le traversează drumul şi se întreabă: oare de-a cui e? ce-o mai vrea? la cine a venit? i-o fi adus bunătăţi de la oraş? şi cam cît stă? Tinerii dau cîte-o fugă la oraş şi îşi petrec serile prin discoteci sau pe la prieteni. Spre nouă seara, moşii şi babele lor se retrag tiptil în case şi se pun cuminţi la somn. Nu vor striga niciodată – mama, the president’s a fool – iar manuale n-au citit decît în clasa a 2-a.

casuta cusma 3 300x225 Cuşma din Bistriţa, de Ioana Bradea: Calatorie dupa apa fermecata. Pe muzica de Roger WatersAha. Trebuie că are şi asta un sens.
Cerul în spate se învineţeşte. Se lungeşte un curcubeu flămînd peste două dealuri. E timul să se adune fiecare pe lîngă casa lui. De-acum poţi să faci cale-ntoarsă şi să te întrebi cam cît costă totul. Mai nimic – adică, uneori enorm. Din Bistriţa pînă la Cuşma sînt cam 40 de kilometri dus-întors (benzină de 30 de lei) iar cazare şi masă se pot găsi oricînd la unul dintre ţărani, dacă vrei să rămîi peste noapte într-unul din satele mai sus înşirate. Dacă nu, tragi peste noapte la vreun hotel din Bistriţa sau la una din pensiunile drumului naţional E 58. În plus, costă muzica. Costă şi faptul că te-ai minunat de barza din ploaie sau de pietricelele de sub pîrîul din mijlocul uliţei. Costă privirea cailor şi gesturile senine de ultimi ţărani, costă căsuţele mici sau praful de pe drum. Totul costă.
Şi nu scapi atît de uşor încît să plăteşti doar dolari.
Cenţi, lire, şilingi sau pence.

Azi e ziua brandului Ro. Culmea, lansat in China. Vai de mama noastra bio si de tatal nostru eco

Postat pe Iulie 29, 2010 de Istodor

Cum poti avea un brand, daca oamenii nu sint mindrii de tara lor?

Cum poti avea un brand, daca oamenii tarii sint pusi pe tzepuit?

Cum poti avea un brand, daca oamenii n-au constiinta ca sint o valoare?

Cum poti avea un brand, daca n-ai drumuri spre locurile nostime ale tarii, daca locurile sint exotice prin lupta dementa cu ospatarii, amenajarile delirante ale gazdelor, mincarea luata de la Metro si prezentata ca bio, daca insasi bio si eco sint niste jalnice fapturi bune de stors banul gros.

NOUL BRAND ESTE O PARAINTOARSA. NOUL BRAND este doar un clip de dat prin televiziunile lumii.