Cacica Suceava, partea a 2-a: Minunea şi biserica din Pîrteştii de Jos

Postat pe Mai 19, 2010 de Istodor

semnul crucii 300x225 Cacica Suceava, partea a 2 a:  Minunea şi biserica din Pîrteştii de JosPovestea Iaromirei Popovici despre Cacica suceveana continua:

”Era pe 20 iulie dimineaţa. A venit o ploiţă aşa din senin. Pe la 10-11. Şi cînd a trăznit a fost în fomă de cruce. A săpat o cruce precum cu hîrleţul. Erau nişte băieţi acolo cu carul. Au chemat preotul. Şi pe loc s-a făcut acolo biserica. Şi-aşa pe partea aia nu era. Rapid s-or strîns şi materiale, şi bani de la oamenii care erau cu dare de mînă. Prin 90-91”.
Asta îmi spune ”cel mai tare cultivator de cartofi din Cacica” ( comună din judeţul Suceava ), un domn la vreo 50 de ani, ce locuieşte în cartierul Rodina, cu mama lui. Casa lor e cam singura dărăpănată din satul Pîrteştii de Sus, şi el însuşi e posesorul unui look destul de atipic pentru lumea rurală ”tradiţională”: nebărbierit, uşor jerpelit, aducînd cu o versiune de Lică Sămădăul mai spre Mackie Şiş ( dar nu lipsit de farmec…). El însuşi a făcut cîţiva ani de facultate, pe la Bucureşti. Apoi a avut un accident cu propriu-i cal, care l-a muşcat. După ce a stat în spital zile bune, proprietarul neconvenţional a păstrat acelaşi cal. Pentru că e un animal bun şi a recunoscut că era el însuşi de vină: calul era, pe atunci, armăsar, şi nu suporta mirosul de alcool. Ori el s-a dus în grajd după o chermeză de Sfîntul Gherorghe…
În ciuda atipicităţii lui, interlocutorul meu cacichez e în consens cu restul populaţiei locale în problemele cu adevărat serioase ale comunităţii. Biserica cu minunea, deşi nu e chiar din satul lor, ci din cel învecinat, constituie un nesperat eveniment local cu extindere în metafizică. Mărturia stă însăşi plăcuţa pe care o poţi citi, cu emoţie, la faţa locului devenit de pelerinaj: ”În ziua de Sf Ilie m-am deplasat către imaşul Rodinei pentru o minicompetiţie sportivă. Pe la ora 14 30 a început o miniploaie de vară cu fulgere şi trăznete care a ţinut pînă la 15 30, timp în care m-am adăpostit în casa lui Gheorghe Sava al lui Ilie care era plecat pe imaş. Trecînd ploaia am mers şi eu spre imaş unde m-am întîlnit cu Gheorghe Sava care mi-a spus ca a trăznit în pămînt de a sărit ţărîna de cîţiva metri. În acest timp dinspre locul unde a trăsnit se apropia un grup de copii care mi-a spus ca a trăsnit în formă de cruce.gaina 300x225 Cacica Suceava, partea a 2 a:  Minunea şi biserica din Pîrteştii de JosPrintre copii erau Ionel Sefcu, Ghiţă Sefcu, Ilie Straton şi Narcis Jescu. Ne-am depalsat şi noi la locul respectiv şi am văzut urma în forma Sf Cruci tăiată de trăsnet în pămînt avînd marginile răsfrînte şi orientată aproximativ în direcţia Est-Vest. Gheorghe Sava s-a aplecat asupra Sf Cruci şi mi-a spus ca simte un miros deosebit şi chiar aşa era. Semnul emana un miros deosebit de plăcut, mai plăcut decît tămîia sau mirul. Am zis că acest fapt este o minune de la Dumnezeu şi să protejăm locul şi că ar fi bine dacă s-ar ridica un lăcaş de rugăciune în acest loc. Petrea Andronic, profesor. ”
Inscripţia în sine este interesantă nu doar pentru că relatează o minune, ci şi fiindcă aceasta e povestită ca un testimonial ( sîntem obişnuiţi cu aşa ceva din reclamele la supe sau dtergenţi, în care gospodina X spune cum a încercat produsul pe propria-i piele…). Numele copiilor nimeriţi la faţa locului, dar şi expunerea corectă, cuminte a evenimentelor confirmă această perspectivă.
Prezentarea voit obiectivă ( cu excepţia sfîrşitului inscripţiei, pe care l-am omis, ”Fie ca bunul Dumnezeu să întărească sufletele celor ce se vor închina cu credinţă şi smerenie semnului Sf Cruci, căruia mă închin şi eu nevrednicul rob al lui Dumnezeu…”) e o bună strategie în cazul unui fenomen supranatural. Alături stă mărturie semnul însuşi, fidel descrierii din relatare.
Evident, nu voi comenta nicicum existenţa sau nonexistenţa minunilor, şi nici semnificaţia semnului văzut. Pentru un studios al inscripţiilor, pe de o parte, şi al lucrurilor demne de vizitat în sate, pe de alta, mi se pare un fenomen demn de luat în seamă. Un obiectiv turistic atipic cu un text asemenea.

Cacica Suceava, partea I, by Iaromira Popovici. Ideile si aventurile casnice ale lui Baranai Veronica

Postat pe Mai 19, 2010 de Istodor

Baranai veronica 300x225 Cacica Suceava, partea I, by Iaromira Popovici. Ideile si aventurile casnice ale lui Baranai VeronicaIaromira Popovici ne propune o incursiune antropologica in comuna Cacica-Suceava. Azi vom cunoaste ideile si viata de fiecare zi ale unei localnice:
Baranai Veronica, 38 de ani.
5 copii, de la 21 la 8 ani.
Observaţii, idei posibile:
Casa , şura şi toate corpurile sînt ornate cu solzi în formă de…reni.
Migraţie- soţul şi băiatul ( e ”urît” în Spania, învăţămîntul mai prost)
Redistribuirea rolurilor în familie: socrul îndeplineşte o parte din atributele soţului; copiii participă toţi, şi cei mai mici
Schimbarea obiceiurilor de nuntă, zestrea miresei; înmormîntarea la penticostali
Apa şi spălatul: fîntînă, pompă, rîu, canalizare…
Gospodărie: animale, pămînt, munca cîmpului.
Bun gospodar: să ai animale multe, să-ţi poţi păstra gospodăria.
Soţul mi-e plecat în Spania, cu copilul cel mare. De 6 ani. Vine o lună de zile pe an, cînd poate. Băiatul – doar de trei ani. Munca e grea, e urît fără familie.
Merită: pentru că fata a făcut liceul şi a trebuit să-i plătesc gazdă. Acasă, dacă nu ai bani, gospodăria nu o poţi ţine, că e foarte scump. Aratul e scump, semănatul la fel.
Noi nu am avut casa făcută, o trebuit să ne facem şură…Casa e făcută din 95. A fost o casă a socrilor, de vreo 40-50 de ani. A fost proprietatea socrilor, apoi, cînd au terminat-o, i-au făcut soţului acte.
Noi am făcut bucătăria asta, acu vreo 20 de ani – nu era deloc. Bucătăria e un corp separat, stă socrul acolo: are două camere, si hol, şi bucătărie.
Baie nu am deloc în casă, nu am facut pentru că nu am avut fîntînă. Casa mare am făcut-o în 95, pînă atunci a fost casa veche. Am făcut-o din lemn, că din bolţari nu prea se făceau pe atunci. Solzii sînt făcuţi de soţul: sînt tăiaţi de el, şi înfloriturile alea tot de el. Au rol de protectie si frumuseţe. e o custoaie la care se fac solzii ăştia: o bucată de fier ascuţită. Conţine o sufragerie-hol. Acolo e cămară, iarna fac bucătărie. Şi casa scărilor, o cameră pe unde se urcă în pod. În pod depozităm porumbul. Am şi o cameră de locuit, dar nu e gata.
Din 95, am mai pus faianţă, acum 2 ani şi podea de scîndură. Atunci am modificat şi sobele. Noi vrem să facem baia, să spargem peretele pentru o uşă…Se face tot aici, ca la oraş. Incet-ncet vreau să facem şi noi.
Deja, în camera celalată , am renunţat la covoarele de pe pereţi. Aici nu se poartă…
Sînt camere de 4 pe 4, asta de acolo e 5. Casa mare e de 10 pe 10, cea mică de 7 pe 5 si ½. Anexe: şura şi o şandrame ( o magazie unde ţinem lemne). Le-am făcut pe toate la fel, doar şura e din 2002.
O vacă şi 2 porci. 10-15 păsări. Nu avem unelte agricole mecanizate. Au părinţii mei şi ne ajută cu ele. În curte am numai 5 ari, în livadă am vreo 30 de ari, şi restul arendez. De pe la primărie. Mai iau de pe la oameni, unde e fîn de făcut. Îl lucrăm noi, avem vreo 80 de ari în arendă. Plătesc în bani. Producţia e a mea. Noi prăşim, cu sapa, cu socrul şi copii. Uneori mai angajăm şi alţi oameni, cu ziua. Cosim, strîngem tot ce e, manual. Socrul are 77 de ani, dar lucrează. Dau cartofii dacă am, şi iau porumb, ardei, gogoşari; da acuma, de doi ani nu am avut nici pentru noi. Ce nu pot da, dau la animale, pentru consum. Laptele îl ţinem pentru noi, sau îl dăm la vecini.
Mobila e de trei-patru ani, cumpărată, de pe la trîguri , de pe la Arbore, nu din Cacica. Am luat ceva mai modern. De celea vechi nu mai avem.
Canalizare aici este făcută, pe toată uliţa: da eu, dacă nu am avut baie, nu am avut pentru ce sa intru la canalizare. Pînă acum aduceam apă de la vecini. Pentru fîntînă se sapă la 10 m apa. Acuma nu avem acoperiş de loc. Acesta, pînă în vreo cîţiva ani, se aşează pe lîngă tuburi: se sapă mai larg, se bagă tuburile şi se pune umplutură pe lîngă ele: şi pînă nu se bătuceşte bine, nu poţi turna, că se lasă cimentul. Tot aşa vrem să facem, cum e la casă, din lemn. Mai mult de ornament, că noi scoatem apă cu pompa.
Socrul face la grajd afară, taie lemne, aduce apă…Chiar şi la mîncare ajută. Cînd e el plecat, fac şi eu la grajd. Şi copii fac prin curte, fac curat la vacă. Aista mare merge, mi-aduce fîn…are 14 ani. Fata, cînd e acasă, face mîncare, curăţenie, spală…
Avem televizor, maşină de spălat normală, calculator, frigider.
Cel mai mult stăm în casă.
Vara mîncăm în bucătăria de vară
, iarna ne mutăm cu toate aici, cu calculatorul , cu aragazul. Iarna facem şi mîncare la sobă.
Rude – doar fratele meu de la Suceava, vine la părinţi, la Pîrteştii de jos.
În Spania:Nivelul de viaţă e mai ridicat, dar, altfel, e mai urît. Peisajele nu sînt ca în zonele noastre, sînt mai urîte…În Castilia, La Mancha…E cald, şi nu am plecat pentru copii, pentru şcoală: acolo nu se face învăţămîntul ca aici. Salariile sînt mai bune: cel mai mic, 800 de euro. Dar soţul, după ce plăteşte casa şi tot, cheltuieşte cam 200 de euro, şi rămîne cam cu 800. Ori, aici, mai mult de 4 milioane nu ar fi luat…Şi are carte de muncă, îmi trimite lunar banii, sau odată la 2 luni…Ne-a fost greu, şi mie şi copiilor, dar ce să facem… Deocamdată, fata vrea să meargă la facultate…
Iarna, spălăm aşa, cu vana, în curte. Vara – la rîu, mai ales pe cele mai mari.
Feluri de mîncare specifice: sarmale, supe, cartofi, cu sos, un fel de gulaş. Supă ce cartofi, de fasole, de pui…Gogoşi, prăjituri, checuri cu fructe, cu vişine.
Am lucrat cît au fost ăştia doi care sînt mari acum, 21 şi 20, schimb de noapte mai mult, ca să fiu ziua cu ei. Dar atunci o aveam pe soacră.
Intru şi eu pe internet, fel de fel de jocuri caut, m-au învăţat ei. Jocuri cu maşini. Ştiu să caut: dacă vreau o melodie, sau un document.
Bună gospodină: nu prea, mai rămînem cu treburi nefăcute la timp, de pildă, dacă plouă şi n-ai căruţa ta, sau pînă găsesc oameni pe care să-i iau la cosit…

Depind de alţii…Un om, pe zi, ajunge la 500 000 lei.
Mai important – să ai o slujbă bună. Pentru că munca în agricultură nu-i plătită. Mie, dacă nu mi-ar trimite soţul…5 000 de lei- kg de lapte. 5 000 de lei e şi kg de tărîţe pentru animale…Dacă ai 4 mil jumătate, cum e aici la fabrică, şi lucrezi de dimineaţă pînă seara, nu mai poţi face nimic pe acasă…
Calul se cunoaşte după dinţi… Degeaba ai casă, dacă nu ai cum şi cu ce o întreţine…Sînt care au (case) pe dinafară, şi degeaba…
Bărbatul- stîlpul… Da. Dacă nu ar fi el, nu m-aş descurca. Să zicem că aş găsi de lucru la Suceava, dar cu naveta, nu aş mai putea face nimic pe acasă. Aci – doar la patroană (Boloca), dar e problema că se restrînge şi la dînsa, acuma nu mia angajează.
Copiii – trebuie ajutaţi, măcar o perioadă. Dar trebuie şi libertate, aşa ca să-i comanzi tot timpul nu e bine…
Moştenirile: copilului celui mai mic- nu-i obligatoriu, depinde de fiecare: la noi, care cum va fi, dacă nu vor sta cîte doi. Acela mare deja şi-a cumpărat loc, vrea să îşi înceapă casa.
Nunta: de 500 de oameni, la Căminul cultural. 6 naşi, fiecare a venit cu oamenii lui. Am mers cu rachiu de la casă la casă. Nu cu vătăjei, am fost noi, naşii, socrii, părinţii. Acum naşii nu prea mai cheamă mulţi omanei. Noi din ce am strîns am luat tot materialul de la bucătărie. La mireasă se duc cadouri, şi la mire găini, noaptea. Se taie pentru nuntă. Acuma se ia maşină de spălat, frigider, aragaz. Înainte se luau covoare, perne, plăpumi…Acum nu se mai pun…Acum se cumpără, covoare persane…
Înmormîntări: foarte, foarte scumpe. Prosoape, şaluri pe la sicriu. La soacra mea nu a fost aşa: a fost penticostală, şi la ei totul e simplu, nu se face nimic.

Ivanciuc, uichendist.ro. Maramures FINAL: Opriş a lui Lorinţ din Sîrbi si Ionul lui Prăjală de pe Valea Greblei din Strîmtura

Postat pe Decembrie 13, 2009 de Istodor

cazan de palinca in Breb 300x225 Ivanciuc, uichendist.ro. Maramures FINAL: Opriş a lui Lorinţ din Sîrbi si Ionul lui Prăjală de pe Valea Greblei din StrîmturaÎn timp ce eu eram la Paris, POVESTESC MIINE CUM Am PARIsit-o, Cornel Ivanciuc, timp de trei zile, a fost uichendist.ro.

Ne-a purtat pe Etna, ne-a coborît în infernul vînzării cu bucata a Maramureşului.

Iată finalul reportajului său:

Doar Gheorghe Opriş a lui Lorinţ din Sîrbi, sat conservator de pe Valea Cosăului, care deţine singura batoză acţionată de apă din Maramureş, a avut ceva treabă în vara asta. Acum, la jumătatea lunii octombrie gura batozei a amuţit. Duduie doar piua, un alt artefact scump la vedere, şi mai au de lucru vîltoarea, maşina de spălat arhaică a moroşanului şi cazanul de palincă, ce nu cunoaşte odihna. Lorinţ se uită pe fereastră şi aşteaptă o minune care întîrzie să se mai producă. Ciopleşte scăriţe din lemn de prun, pe care le introduce în sticle de un litru, element cu element, le montează acolo cu nişte dispozitive speciale de sîrmă oţelită, după care umple sticlele cu palincă. Numărul de fuştei ai scăriţei exprimă gradul de tărie al băuturii. O scară cu cinci fuştei arată că băutura din sticlă are cincizeci de grade. Cînd Lorinţ nu-şi ciopleşte scăriţele, acţionează manivela cazanului de palincă cu mîna dreaptă, iar cu stînga bate într-o tobă veche. Mai scoate cîte o ţîpuritură care i se înăbuşă singură în gîtlej, din lipsă de auditoriu.

Din cauza abandonării culturilor,

Maramureşul îşi pierde strălucirea peisajului, a cărui unicitate constă în alternanţa de nuanţe de verde gingaş, verdiuc ca bradul, roz-alburiu, gri-aer-argintiu, galben, ocru coajă de ceapă, roşu roibă, maroniu sau brun întunecat, între culturile de toate felurile, începînd de la livezile de meri, pruni şi peri, lanurile de porumb, fasole sau in, holdele de grîne sau secară, şi pînă la cînepişti şi fînaţe sau arături proaspete, îngrăşate cu bălegar de cal, întreţesute pe orizontală şi verticală, în fîşii lungi şi înguste, ce îmbrăţişează umerii dealurilor şi teraselor rîurilor, ca benzile unui covor vegetal uriaş, aşternut cu milosîrdie şi evlavie la picioarele lui Dumnezeu Preaînaltul. Frumuseţea acestor locuri a fost dată tocmai de intervenţia mînii omului, în sălbăticia unei naturi străvechi, pe care priceperea lui a îmblînzit-o şi supus-o după canoane, ritmuri şi legi de cînd lumea.

Puţinii reprezentanţi ai tinerei generaţii se străduie să ducă mai departe lumina strămoşească,

dar o fac adesea căznit sau ostentativ, şi expresia rezultată aduce mai mult a caricatură. Pentru că nu se mai cultivă inul şi cînepa, femeile cumpără un material chinezesc plastifiat, ce imită palid materialele ţesute odinioară în casă, din care îşi confecţionează cămăşile înflorate. O cămaşă nouă costă pînă la 20 de milioane de lei vechi, în timp ce o piesă de la sfîrşitul Imperiului Austro-Ungar, la care s-a lucrat luni de zile, se vinde în piaţa din Sighet, de către maramureşencele din Apşa, cel mai compact sat de romîni din Ucraina Subcarpatică, cu umilitoarea sumă de 500 de mii de lei vechi. Complicatele dantelării pentru volanele de mînecă sau decoltee se achiziţionează pe de-a-ntregul, iar războaiele de ţesut devin obiecte parcă prohibite, ascunse cu ruşine tot mai departe de privirile iscoditoare ale străinilor, care se interesează ce utilitate aveau în vremurile cînd oamenii îşi înfigeau rădăcinile pînă în centrul pămîntului şi nu-i clintea de acolo nicio vîntoasă de dincolo de lume.


Ziua în care nepoatele o să-şi întrebe bunicile: “moaşă, la ce sunt bune lemnele astea?”, nu este departe. “La foc, nepoată sunt bune”, o să le zică moaşele despre războaiele de ţesut, iar la un semn din priviri, moşii vor pune mîna pe topor şi le vor mărunţi în doi timpi şi trei mişcări, pentru a le azvîrli în focul cel veşnic. Salvez în ultima clipă din flăcările gheenei, trei superbi stîlpi de prispă ciopliţi din bardă, pe care îi iau pe nimica toată de la Gheorghe Iura a Cîlţului din Onceşti şi două juguri împestrite de bou, de la baba lu’ Ionul lui Prăjală de pe Valea Greblei din Strîmtura, amestecate laolaltă cu lemnele de foc, între care se ghicesc inconfundabilele forme ale resteielor de război ornamentate cu rozete solare, cujelcile sau furcile de tors, loitrele şi obezile de car şi scîndurile despicate cu barda albite de timp, acum fără nicio utilitate precisă, aruncate de-a valma în podul unui cotecior de porc gol, la rîndul lui, o piesă etnografică cu care s-ar mîndri orice muzeu etnografic.

Maramureşul a intrat într-un proces de prefaceri ireversibile,

cel al renunţării la vechile obiceiuri şi la adoptarea unui mod de viaţă facil, cu roboţi de bucătărie sofisticaţi, internet pînă la limita de sus a Brebului, cel mai rezistent sat maramureşan la noile schimbări, ai cărui oameni au început să plece în Occident abia în ultimi trei ani, limuzine de lux şi vile cu două sau trei etaje, în care bîntuie strigoii. Ultimul bastion al lumii vechi, de pe întregul cuprins al Europei se pregăteşte să închidă obloanele pentru inventar, reamenajare sau faliment implacabil. |n cîţiva ani, din gloria şi faima lui nu vor rămane decît pliantele, albumele, exponatele din muzee, bisericile, care deocamdată nu pot fi demolate şi înlocuite cu cluburi sociale, pensiunile ce mutilează casele străvechi, imitîndu-le fără folos aerul princiar sau festivalurile ce degenerează de la o ediţie la alta în forme groteşti, exclusiv comerciale, care nu mai au aproape nicio legătură cu fastul lor de odinioară. O vîntoasă de dincolo de lume s-a pornit din senin şi a smuls oamenii-copaci ale căror rădăcini păreau înfipte în inima pămîntului şi ale căror frunţi erau mîngîiate de tălpile picioarelor lui Dumnezeu. Vîntul pustiitor i-a dus pe sus într-o ţară nouă, fără miros de baligă de cal şi palincă ce se perpeleşte pe îndelete în cazanele de aramă, într-un ţinut fără priveliştea fără seamăn a snopilor de cînepă argintie puşi la uscat în şatrele de stejar, după ce au stat la topit în albia rîului toată vara, şi fără nimic din aerul care să amintească cît de cît, de gloria binecuvîntatei şi irepetabilei Ţări a Maramureşului, aşa cum a fost ea în toate zilele de obşte sau de mărturie.

Dacă începuturile lumii au fost aici, atunci şi trîmbiţele care vor anunţa sfîrşitul vor răsuna tot de aici, din Maramureş.

Ivanciuc, uichendist.ro. Maramures 2: Bubalinele se duc dracului in Maramures

Postat pe Decembrie 13, 2009 de Istodor

bivolisme intr o livada din Hoteni  300x225 Ivanciuc, uichendist.ro. Maramures 2: Bubalinele se duc dracului in MaramuresNoi mergem in Maramures crezind ca avem traditie. Traditia se duce dracului, clipa de clipa. Cornel Ivanciuc e necrutator:

“În Maramureş nu mai rămîne nimic din ceea ce a fost,

iar ceea ce va fi nu va mai aminti nimic din ceea ce mai este încă. Au rămas reflexele în bătrîni şi enorm de multă nepăsare în generaţia tînără. S-a ajuns pînă-ntr-acolo încît moşii cosesc din instinct, tot aşa cum o coloană de furnici se îndreaptă cu proviziile spre un furnicar care nu mai există, pentru că l-au luat apele. Moşii au umplut de la an la an zariştile de sub coama pădurilor cu clăi şi şopruri, însă fînul putrezeşte încet sub ploi şi zăpezi, întrucît nu mai are cine să-l mănînce. Vacile sunt tot mai scumpe la vedere, Bruna de Maramureş, cîndva emblema ţinutului, parcă a intrat în pămînt şi a creşte vite în condiţiile în care lumea a plecat la lucru în străinătate este un lux pe care cei rămaşi acasă de izbelişte, nu şi-l mai pot permite. Or să dispară şi bivolii, încă specifici Brebului, – cel mai arhaic sat maramureşan, unde şi-a luat gospodărie prinţul Charles –, Hoteniului, unde se ţine Tînjaua de pe Mara sau Budeştiului, Hărniceştiului, Deseştiului şi Crăceştiului, sat rebotezat cu ruşine parcă, Mara.

Dintr-o prostie a ştabilor din Ministerul Agriculturii, care nu au nicio legătură cu problemele reale ale ţăranului romîn, creşterea bivolilor nu este subvenţionată de stat, în timp ce, bunăoară în Ungaria, crescătorii de bubaline sunt stimulaţi prin subvenţii generoase. Se restrîng galopant ogoarele, pămîntul nu se mai ară cu anii, pîrloaga cotropeşte culturile înfloritoare, care aerisesc şi ţin treaz cernoziomul, plugurile se stafidesc sub streaşina caselor, căci nu mai folosesc nici măcar ca obiecte etnografice, din cauza dimensiunilor care le fac nepractice, pentru a fi ţinute în spaţii închise. Nu se mai cultivă cerealele, grîul şi porumbul sunt cumpărate din sudul ţării, batozele ungureşti din perioada interbelică, păstrate cu sfinţenie în gospodăriile “bogotanilor”, cei mai răsăriţi ţărani, şomează din lipsă de activitate.”

P1010138 300x225 Ivanciuc, uichendist.ro. Maramures 2: Bubalinele se duc dracului in Maramures

Ivanciuc, uichendist.ro, Maramures 1: Macelul Maramuresului

Postat pe Decembrie 13, 2009 de Istodor

mosh din Breb care cam freaca menta 300x225 Ivanciuc, uichendist.ro, Maramures 1: Macelul MaramuresuluiCornel Ivanciuc, “născut în 1406 în Apşa de Mijloc”, ne îngrozeşte cu vinzarea Maramureşului bucata cu bucata.

Sfîrşitul lumii a început în Maramureş

De cînd s-au întors de la lucru din Occident, maramureşenilor nu le mai plac casele moştenite din moşi-strămoşi. Casele nu mai fac faţă standardelor cu care proprietarii lor s-au deprins în Italia, Franţa sau Anglia. Sunt joase, trebuie să te apleci ca în faţa unui împărat cînd le treci pragul, ca să nu-ţi loveşti capul, sunt întunecate, adesea insalubre şi multe au lut pe jos. Curînd, a apărut cea mai infectă specie a tranziţiei, măcelarii de case vechi, care le cumpără pentru lemnul de stejar patinat de-a lungul vremurilor, la grămadă cu porţile monumentale sau acareturile din curte. Le iau la metru şi le taie pentru lambriuri şi parchet. Comori unice în lume, casele sunt transformate una după alta în material de construcţie, preţăluite la 80 RON metrul. Abatoarele de case au înflorit la Vişeu şi acum încep să apară şi pe Valea Izei. Din fericire, 2009 a fost un an prost pentru măcelari, după ce în 2008 au căsăpit zeci de locuinţe tradiţionale. În cel mai fericit caz, casele sunt cumpărate de nemţi, italieni, francezi şi spanioli. Mutate din satele tradiţionale ele se pierd într-un peisaj străin, care le anulează identitatea. Un turist romîn a tras la o casă maramureşană transformată în pensiune turistică, undeva în Pirineii francezi, aproape de frontiera cu Spania. Nu se remarca prin nimic, decît în momentul în care pătrundeai în ea şi te lăsai introdus într-o atmosferă misterioasă, aproape medievală. Oricum, cele strămutate, măcar îşi prelungesc existenţa. Căzute pe mîini sigure, sunt apreciate aşa cum nu fac romînii cu moştenirea lor istorică. A strămuta însă o casă de pe amplasamentul ei secular, în jurul căreia s-au pîrguit livezile, s-au maturizat cînepiştile, s-au copt ogoarele şi s-au parfumat fînaţele este ca şi cum ai smulge din rădăcini un stejar uriaş, chinuindu-te apoi să-l răsădeşti cu susu-n jos.”