217349_1940764324650_4987278_n„Aici e infernul! Sentimentele nu se mărturisesc. Nici nu visezi că ele sînt acolo, în școala copiilor cu deficiențe intelectuale, de auz, de văz.“ Claudia Buzoianu, psihoterapeut, are zece ani de „specială“. „Primul lucru pe care a trebuit să-l înțeleg a fost să le respect intimitatea. Făceam doi pași spre un copil, el țipa. Aprinderea unui neon – agresiune. Dacă le respecți teritoriul, distanța lor de percepție, poți să-i cucerești.“

 

 

 

 

 

Școala Specială depinde de sistemul de învățământ, dar de fapt este în afara lui.

Sistemul nostru, e punctul meu de vedere, este segregat. Am lucrat și în școli integrate și am văzut că elevii fără deficiențe îi țineau deoparte pe ceilalți, deși aceștia nu aveau ceva contagios. Deci, nici educația propriu zis generală nu era în sensul integrării. Nu știau ce este sindrom Down.

Știi cum le-am explicat?

Le-am spus să-și imagineze că sunt într-o navă și n-au nicio idee despre ce se-ntamplă pe pământ, nu au niciun reper legat de acesta. Acești copii sunt hipersensibili. Am înțeles că trebuie să le respect intimitatea. Vă dați seama, lumina unui neon, ei o simt ca o agresiune. Cam asta înseamnă, atât de sensibili sunt. Dacă le respecți teritoriul, poți să-i cucerești. Vă dau un exemplu, apărut și în presă cred, o colegă a lucrat cu un copil cu autism și acesta a trecut de la școala specială la una normală. Caz unic, cred. El i-a povestit ei, ea nouă. “Camelia, ce vedeam eu? O rază de soare și o pereche de ochelari. Tu ziceai să mă uit la tine. Vedeam coșurile tale, porii de pe față, nu puteam să te văd pe tine. Tu-mi cereai ceva ce nu puteam face.”

 

Nu te apropia! Începeau să țipe!

Eu: “spune-mi, ce-i cu tine! Cum să-mi spună? Am înțeles să îi respect, să le dau grad de libertate, de fapt de percepție. Performanțe? să știe să scrie, să citească, să știe engleză, matematică. Este o programă, au teze. Metodele de învățare sunt diferite pentru a percepe informațiile pe tipul lor de psihic. Adevărata problemă nu este a profesorilor, am avut colegi admirabili, ci a manualelor. Școlile speciale beneficiază de o grămadă de chestii, sunt renovate, dar nu sunt manuale. Trebuie să improvizezi. Unora le trebuie imagine, alții braille.

 

 Aici descoperi miracolul vieții. Un copil cu o hemoragie la naștere trăiește, altul care operează cu numere de trei cifre... Eu am învățat de la ei mai mult decât din orice. Cei cu deficiență mintală nu au capacitatea de a percepe această relația profesor-elev, puțin le pasă și atunci trebuie mereu să te regândești pe tine, să-ți dai seama unde ai greșit-ce-i de făcut? Nu-și dau seama că au nevoie de matematică.

De ce mi-a fost frică? De nevoile lor. Frica mea de unde venea? Eram eu capabilă să administrez atâta amar de nevoie? Stiam ca trebuia sa fiu atenta la nevoile mele. Să fiu odihnită, să nu-mi fie foame. 4-5 ore esti in priză, esti ca la NASA. Nu poți să nu faci nimic. Ei cer, te cer.

Eu am rămas la Pink Floyd: we don’t need no education. Am urât sistemul, dar cunoscându-i mi-am dat seama că ei aveau nevoie de el, fără el le-ar fi fost foarte greu. Gândiți-vă că unii sînt din medii defavorizate, nu doar că au deficiențe. E șansa lor acest sistem. Există case fara lumină, apă caldă, sobe. Ei vin în scoli si ele inseamnă supravietuire. Mai précis, dacă nu ar avea pe cineva în familie să-I aducă la școală, le-ar fi imposibil să se schimbe. In sensul asta mi-am schimbat perceptia.

 

Cum afecteaza psihologic individul supus unor multiple si dese modificari reformiste? Ce diagnostic poti da unui asemenea proces?

Există o preferinţă a minţii pentru un cadru stabil care vine din nevoia noastra de bază (după A. Maslow) de securizare.Astfel încât nu e întâmplător că majoritatea dintre noi ne opunem schimbării. Modificările reformiste din sistemul de învăţământ la care faceţi referire cu siguranţă au fost percepute ca un factor de stres. Nu am competenţa unui consultant organizaţional (acesta este o persoană care se ocupă cu a “repara” disfuncţiile unei organizaţii ceea ce poate implica mai întâi o “ diagnoză” a stării de fapt). La fel ca toată lumea care a avut de-a face cu sistemul de învăţământ aş fi tentată să spun ori că e un dezastru total, ori că e un miracol că se mai face căt de cât carte în şcolile din România. Ceva de genul că împăratul este gol. Nu pot să nu menţionez că întâmplarea face că vorbeam despre sistemul de învăţământ şi multiplele lui reforrme deunăzi cu o rafinată doamnă cu o carieră profesională impresionantă. Ea este cea care a precizatat imbatabil că nu putem face reformă în învăţământ fără să reformăm societatea ca întreg. Planificarea în acest domeniu implică o gândire în stare să prevadă cam cum ar putea arăta lucrurile peste 20 de ani şi luarea în considerarea a acestui aspect. In fine, e de acţionat; ea este una care face tocmai acest lucru.

 

Cum afecteaza psihologic promisiunea neonorata, precum cea politica in privinta cresterii salariale?

Situaţia profesorilor din rândul cărora am făcut parte a stat în decursul celor mai bine de doua decenii de la revoluţie mai tot timpul sub semnul precarităţii. Ceea ce presupune un grad considerabil de efort şi stres. Cred că fără să greşesc pot vorbi de stres aproape cronic. Ori în aceste condiţii ai toate şansele să înveţi neputinţa, dacă nu cumva veneai cu lecţia învăţată de acasă déjà. Adică am fost expusă ca professor unor situaţii de maximă desconsiderare la nivel instituţional sau chiar relaţional prin lipsa unui minim respect. Doar încrederea şi respectul pe care am învăţat să-l am m-au ajutat să depăşesc acele situaţii cu brio. Şi am conştientizat rapid că neputinţa e o chestiune care se învaţă, adică fiind expus unui stress considerabil şi prelungit înveţi că nu ai cum să primeşti ceea ce meriţi şi că nici măcar nu există vreo soluţie de ieşire. Aşa încât este foarte probabil ca neonorarea unei creşteri salariale să nu mai mire pe nimeni pentru că în fapt nimeni nu credea că ar fi posibilă. Ceea ce e foarte grav.

 

Tensiunea pe care o traiesc profesorii se transmite copiilor? Cum ii afecteaza?

Fără îndoială că tensiunea trăită de profesor se transmite elevilor, la fel cum se întâmplă şi în familie dealtfel, când un părite e stresat. Este afectată toată lumea. Profesorii şi părinţii, înainte de a transmite cunoştinţe despre lume copiilor, le transmit modele de a fi în lume.În condiţiile în care copiii văd preponderant adulţi nefericiţi, nemultumiţi de viaţă, chiar dacă aceşti adulţi ascund şi de ei înşişi această realitate, copiii o simt, vor copia modelul în pofida faptului că la un moment dat se vor revolta împotriva lui.

 

 

Ce-nseamna fracturarea relatiei parinte-profesor pentru elev?

Lipsa cooperării profesor-părinte e nocivă categoric. Un professor cu adevărat bun are competenţa să realizeze o alianţă constructivă cu părintele în interesul educaţional al copilului, nu se poate altfel. Ruptura sau inexistenţa alianţei profesor-părinte nu poate decât să creeze sau să consolideze situaţii conflictuale, ceea ce e cu adevărat nociv.

 

Cum interpretam numeroasele scandaluri in care sunt implicati elevii? Punere pe net a batailor in clasa, felul in care isi etaleaza bogatia parintilor, etc.

Bătăile filmate în clase şi postate pe net reflectă situaţia cu adevărat dezastroasă care există în unele şcoli. Copiii aceia trăiesc un coşmar, o situaţie de tensiune cumplită din care există posibilitatea ca la un moment dat să creadă că nu au cum ieşi. Dealtfel în fapt violenţa este o formă de pasivitate, o reflectare a unei dureri extreme pe care nu mai ai cum s-o gestionezi fără ajutor. Pasivitatea se referă la faptul că nu mai cauţi soluţii să ieşi, te laşi pradă descurajării, nu crezi că te mai poate ajuta cineva; iar unii dintre copiii reacţionează în aceste condiţii cu multă furie devenind agresori.

Dealfel şi etalarea bogăţiei părinţilor este o formă de agresivitate care implică situarea pe o poziţie de forţă de tipul “Eu sunt ok, tu nu eşti ok”, poziţie care atrage după sine situaţiile conflictuale. In fapt aceşti agresori sunt victime care au refuzat la un moment dat sa mai fie victime cautând soluţii la propria situatie dureroasă trăita în familie. Modul lor de a gestiona durerea este să provoace durere crezând că aşa o s-o poată depăşi, ori în fapt nu se întâmplă deloc acest lucru, cum bine ştim. E nevoie de curaj să te confrunţi cu propria durere şi poate de un dram de noroc care face să găseşti persoana potrivita, poate tocmai un profesor, care să te îndrume la momentul potrivit. Şi stiu că de multe ori aşa s-a şi întâmplat, de aceea ne gândim cu drag şi multă gratitudine la profesorii sau dascălii care ne-au marcat viaţa.