predaPe Cristian Preda îl cunosc din Facultate. El era premiantul cu Filosofia. Apoi, după Revoluție, premiantul a înființat una dintre cele mai importante facultăți, a fost Consilier Prezidențial și a pregătit Congresul Francofoniei într-un balamuc general. Sigur, este politician. Eu însă l-am privit mereu cu prima și singura mea "orbire": învățătura de carte, oricît de sus-jos a fost, i-a folosit mereu. 

 

 

 

 

Visez și acum teme la gramatică, deși am terminat cu materia asta în 1981

când am ajuns în Franța, în 1990, și am văzut biblioteca de la Sorbona, am realizat cât de idiot era comunismul

Adevărul e că modelele mele au fost profesorii.

Țin minte că am mers la minister pentru a depune actele de recunoaștere a diplomei de doctor. „Școala asta din Franța, e ceva de capul ei?”, m-a întrebat un funcționar, adăugând „ce-ai căutat, domne, acolo, nu puteai sta la noi în țară?”. Echivalarea a durat doi ani.

Singura experiență relevantă în țară e cea pe care am asumat-o, în calitate de consilier al lui Traian Băsescu, în perioada 2007-2009. M-am ocupat de educație și am „nășit” procesul în urma căruia toate partidele politice parlamentare au semnat Pactul pentru educație.

Prima dată când am auzit de plagiat, era vorba despre... sporul de salariu. Cum salariile din Universități erau foarte mici, o modalitate de a le compensa a fost aceea de a adăuga diverse sporuri: așa se face că primeam spor de limbi străine (deși e firesc ca un profesor să vorbească și altceva decât limba maternă), spor de stres (!?) sau spor de doctorat. Cine trecea o teză căpăta bani în plus.

 

Elev fiind, ce ai învățat la școală?
În clasele primare și în timpul gimnaziului, am aflat ce e cultura generală. Iar în școala românească nu se glumea cu așa ceva! Trebuia să știi afluenții Oltului, dar și inducția electromagnetică a lui Faraday, erai obligat să citești Sadoveanu, dar și să fii bun la desen. Visez și acum teme la gramatică, deși am terminat cu materia asta în 1981. Pe urmă, în liceu, am descoperit povara cantității. Un exemplu: profesorul de matematică, pe nume Matrosenco, ne-a cerut în prima săptămână să rezolvăm, de pe o zi pe alta, vreo 80 de probleme. Am plâns literalmente, când am văzut că nu pot să-mi termin lecțiile. Aveam colegi olimpici care abia luau 8. Exigența era legată, vreau să zic, și de cantitate, iar Matrosenco nu era o excepție. Cine nu e stahanovist nu face nimic în viață – cam asta era filosofia dascălilor noștri. Se punea, apoi, mult accent asupra memoriei. Pentru admiterea la facultate, cei care voiau să devină mediciniști în anii optzeci au învățat pe de rost tot manualul de biologie. Cred că avea vreo 200 de pagini. În liceu a dispărut, în schimb, cu totul bătaia. În primele opt clase, ea era practicată destul de frecvent: în general, erai lovit cu o riglă de lemn peste palmă. Educația nu era văzută ca o activitate ludică, ea presupunea chin și rușine. Pe de altă parte, în liceu se chiulea foarte mult. Eu am șters-o de la ore de foarte puține ori, exclusiv ca să joc fotbal. În rest, eram disciplinat.

Care erau limitele sistemului, totuși, la vremea când erai elev.
Le-am descoperit mai ales în facultate. În primul rând, era vorba de accesul limitat la resurse. Îmi amintesc, de pildă, foarte bine momentul în care mi s-a îngăduit să intru în așa-numita „sală a profesorilor” din Facultate, unde am descoperit cărți imposibil de găsit în alte biblioteci publice. Era vorba despre așa-numitul „fond special”, iar eu am avut șansa să fi fost recomandat de mai mulți profesori, pentru a citi lucrări de logică și de filosofia limbajului, apoi despre filosofia Renașterii, specializarea pe care am ales-o pentru licență. A fost, de asemenea, minunată clipa în care am căpătat permis la Biblioteca Academiei: aveam un profesor de sociologie, Ungureanu, care îndruma cel mai interesant stagiu de practică pe care l-am urmat vreodată, și anume studiul presei românești din secolul al XIX-lea. Am profitat, însă, de permis și am citit mult mai multe, inclusiv marii noștri scriitori interbelici. Pe de altă parte, când am ajuns în Franța, în 1990, și am văzut biblioteca de la Sorbona, am realizat cât de idiot era comunismul, cu cenzura și sălile lui speciale. Vorbind despre absurditatea controlului ideologic, trebuie să spun că ea ducea la o pierdere de timp colosală. Se făceau, de pildă, în școala generală, așa-numitele cursuri PTAP, acronim pentru „pregătirea tinerilor pentru apărarea patriei”. Nu mai știu câte ore pe săptămână se pierdeau stând degeaba, fiindcă apărarea cu pricina era ceva foarte greu de concretizat pentru niște puști de 10-11 ani. La fel de stupide erau așa-numitele „munci agricole”, desfășurate la marginea Bucureștiului: elevii erau scoși de la ore și duși în mari depozite agricole, ca să curețe cartofi sau să sorteze ceapă. În majoritatea facultăților, anul universitar începea cu 2-3 săptămâni petrecute în vii, excelente ocazii de socializare, dar care însemnau timp smuls bibliotecii.

De ce ai devenit profesor?
Aș putea răspunde folosind un singur cuvânt: vocație. Dar nu-mi plac vorbele mari. Adevărul e că modelele mele au fost profesorii. Tata, inginer constructor, a încercat să mă convingă că a ridica o casă e lucrul cel mai nobil cu putință. Am petrecut multe duminici pe șantierele pe care lucra: da, a fost o vreme în care săptămâna de lucru era de 6 zile și jumătate, așa că duminică dimineața îl însoțeam, fiindcă eu nu aveam ore, dar el trebuia să meargă la lucru până la prânz. Pe la 7-8 ani știam ce e o șapă, cum se armează betonul etc. Nu m-a convins, deși îl admir pentru ce a făcut, mai bine de 4 decenii. Profesorii m-au fascinat. Câțiva, desigur, nu toți! A fi capabil să explici era și este, până în ziua de azi, lucrul cel mai miraculos cu putință. Nu există, pentru mine, pornind de la experiențele pe care le-am avut, o satisfacție comparabilă cu cea pe care o încerci atunci când vezi luminându-se chipul unui elev care a priceput ce îi spui. Am avut, pe de altă parte, și noroc. Eram student la revoluție, în decembrie 1989, iar peste câteva luni am avut șansa extraordinară de a căpăta o bursă a guvernului francez. Era pentru istoria filosofiei, m-a recomandat Sorin Vieru, și așa am ajuns la Sorbona. Nu mi-am propus niciodată să rămân acolo, ci de la bun început m-am gândit ce voi putea face acasă cu ce am învățat în Franța. În toamna lui 1992, profesorul Radu Toma m-a invitat să predau la nou-creata Faculté Internationale de Sciences Humaines. Era o secție francofonă a Universității din București, care folosea planurile de studiu ale unui Institut de Studii Politice franțuzesc, așa încât a fost acreditată ulterior ca departament de științe politice. Am predat, mai întâi, istoria filosofiei, care era specializarea mea, dar și filosofie politică, exploatând ce începusem să dobândesc la Paris, sub îndrumarea lui Pierre Manent, el însuși elev al lui Raymond Aron. Și pentru că modele mi-au fost profesori tradiționaliști, am devenit eu însumi unul foarte rigid și meticulos. Nu am improvizat niciodată ce le-am spus studenților în clasă. Am pregătit totul minuțios, repetând ce urma să explic. Inclusiv acum, când am căpătat destul de multă experiență, recitesc notițele de curs de cel puțin două ori.

Ce greutăți ai întâmpinat în sistem?
Materiale, în primul rând. Nu era vorba doar despre salariul de circa 20 de dolari, care era de vreo 30 de ori mai mic decât bursa primită în Franța ca student. Principalul deficit era cel bibliografic. Ani la rândul, studenții cu care am lucrat foloseau cărțile din biblioteca mea sau fotocopii pe care le făcusem la Paris. La un moment dat, Fundația Soros a finanțat xeroxarea unor texte de seminar și am fost pur și simplu fericit, fiindcă fiecare student înscris avea propriul exemplar. E greu de descris azi, când bibliotecile online au devenit larg accesibile, cum se lucra acum 25 de ani: era greu să găsești până și un exemplar din Aristotel sau Cicero, ca să citez doar două nume. Blocajele instituționale au fost și ele importante. De pildă, întreg parcursul profesional al celor care – din generația mea, ca și din următoarele – au făcut studii de științe politice a fost validat de comisiile de la Ministerul Educației dominate de sociologi. Unii dintre ei erau niște naționaliști gregari, care refuzau ideea generală a studiilor în Occident. Așa că au complicat cât mai mult evoluția bursierilor întorși în țară. Țin minte că am mers la minister pentru a depune actele de recunoaștere a diplomei de doctor. „Școala asta din Franța, e ceva de capul ei?”, m-a întrebat un funcționar, adăugând „ce-ai căutat, domne, acolo, nu puteai sta la noi în țară?”. Echivalarea a durat doi ani. În vremea în care Andrei Marga era ministru, a venit la Grupul penbtru Dialog Social și i-am pus problema asta, a duratei echivalărilor. El a răspuns: știu, știu, tocmai am început să negociem simplificări, în primul rând cu Moldova și Ucraina. Eu vorbeam despre Sorbona și Oxford, el se gândea la Bălți și la Odesa!

Ai format generații întregi de studenți. Ai simțit diferențe între acestea? Care erau carențele acestora cu care intrau în facultate?
Strict statistic, lucrurile stau la fel ca și în urmă cu 25 de ani. Adică, avem în mod constant 5% dintre studenți buni. Facultatea în care predau din 1992 încoace, fără întrerupere, are un statut special: inițial doar francofonă, ea are, de două decenii încoace, o secție în engleză și una în română. Așa că am putut avea o evaluare comparativă, inclusiv din perspectiva învățării limbilor străine. La început, secția franceză atrăgea studenții cei mai buni, apoi a fost un moment în care secția engleză era „magnetul” cel mai puternic, pentru ca astăzi talentele să fie distribuite cvasi-egal. Ce carențe aveau și au bobocii? În primul rând, capacitatea de sinteză, pornind de la o bibliografie diversă. Ideea că există interpretări conflictuale, la fel de articulate, nu e sădită în mintea liceenilor, așa că ei trebuie învățați că, pentru a trata o problemă, e nevoie să parcurgi puncte de vedere diverse, să le înțelegi divergențele, apoi să alcătuiești sinteza lor, pentru a putea să judeci tu însuți. Mai e ceva, despre care se discută prea puțin. Asum acest risc de a spune lucrurilor pe nume, într-un mod tranșant: mulți studenți vin fără a ști ceva despre domeniul pe care îl aleg. Fac științe politice (sau orice altceva) fiindcă e la modă. Dacă mâine moda se schimbă, vor fi în altă parte. Ajung la facultate și descoperă că detestă domeniul. Iată de ce, atunci când eram decan, am introdus o modalitate de admitere care includea următoarea cerință: vă rugăm să ne spuneți ce autori pe care i-ați citit v-au determinat să optați pentru științe politice. Cine citise deja răspundea fără probleme. Cine nu citise nimic din domeniu afla că e bine să optezi în cunoștință de cauză. Așa că punea mâna pe carte. Sau abandona. Vreau să spun și ce au bun generațiile cu care am lucrat, mai ales că mai toată lumea s-a învățat să critice: studenții post-decembriști au înțeles să profite din plin de libertate! Efectele le vedem. Avem o societate mult mai bună decât acum 25 de ani. Una care tolerează inclusiv lamentația permanentă. Nu există un alt moment din existența României în care să se fi trăit mai bine ca azi. Niciodată n-am fost atât de deschiși și de apropiați de ceilalți europeni. Există încă decalaje, unele foarte serioase, dar ele sunt mai mici decât în perioada interbelică sau în secolul al XIX-lea și mult mai mici decât în vremea comunismului. E însă posibil ca libertatea educației, chiar în condițiile unui sistem fragil și ale unei finanțări penibile, să fi produs un rezultat admirabil.

Când a început degradarea sistemului? 
Eu vorbesc despre școala publică, fiindcă nu am lucrat niciodată într-o Universitate privată. Pentru mine, o mare greșeală a fost tocmai introducerea unei confuzii între cele două tipuri de regim: în clipa în care, sub presiunea concurenței de la privați, Ministerul educației a încurajat Universitățile publice să creeze „locuri cu taxă”, s-a obținut un dublu efect negativ. În facultățile publice, s-a produs o înghesuială de nedescris, ele acceptând încet-încet mai mulți studenți care plătesc decât cei subvenționați, deși inițial se stabilise că plătitorii vor fi o minoritate; pe de altă parte, în universitățile private a scăzut nivelul taxelor, dar și calitatea educației, după ce, într-un prim moment, dat fiind că profesorii erau tot „de la stat”, nivelul era cam același. S-a ajuns în situația în care selecția e absentă. La privați, fiindcă au nevoie de bani, iar la facultățile publice fiindcă vor să ia „hălci” cât mai mari din generații tot mai puțin numeroase de absolvenți de bacalaureat. Sistemul e slăbit și întrucât majoritatea colegilor au două sau mai multe slujbe. Sunt puțini cei care lucrează doar la Universitate. Eu însumi am cedat la un moment dat, deși jurasem că voi lucra numai la școală, și am început să colaborez cu edituri și gazete, apoi cu președinți – Constantinescu și, după câțiva ani, Băsescu –, pentru ca, din 2009 încoace, să intru în viața politică activă, fiind ales membru al Parlamentului European. Când lucrezi și în afara Universității, nu poți face cercetare, așa că ești rupt în două. Asta e o mare carență.

Care au fost diferențele dintre reformele comuniste și cele postrevoluționare?
După ce în anii cincizeci erau revoluționari, comuniștii au devenit mai degrabă conservatori decât reformiști, dacă luăm termenul din urmă în sensul său recent, de responsabil politic care vrea să schimbe cu orice preț, să schimbe de dragul schimbării. Paradoxul face că, după o perioadă de stabilitate totalitară, a venit una, de un sfert de secol, în care regula a fost schimbarea cvasi-permanentă și haotică a tuturor regulilor, de cele mai multe ori fără o evaluare a impactului deciziilor trecute. Consultarea actorilor – profesori, părinți etc. – a fost și ea deficitară. Pe scurt, sistemul a devenit instabil și ne-democratic, fiindcă schimbările au fost impuse de sus, de fiecare ambiție ministerială, nu au venit de jos, ca urmare a unui dialog cu elevi, studenți, profesori, părinți etc. E bine, totuși, că de câțiva ani încoace se vorbește deschis, în presă, în spațiul public în general, despre carențele sistemului. Spun asta fiindcă multă vreme totul era ascuns sub preș, iar când venea vorba despre școală, lăudam olimpicii și suspinam după vremurile tinereții. Cea mai șocantă schimbare din sistemul de educație privește religia: aceasta e acum singura materie obligatorie în toate școlile, vreme de 12 ani. Nici matematica, nici literatura română nu au acest statut. În plus, acceptarea de către familii e cvasi-unanimă. Mi se pare incredibil că asta se întâmplă într-o societate care era considerată în 1990 ca laicizată. Îmi aduc aminte, de pildă, cât de mult s-a străduit poetul Ioan Alexandru să agațe o cruce în Parlament, la începutul tranziției, și compar imaginea cu ce vedem azi la deschiderea anului școlar, când preoții acoperă, de multe ori, vocile dascălilor.

Meditațiile. Folosesc? Ai făcut meditații pentru admitere?
Meditațiile sunt legătura cea mai puternică între educația comunistă și ce a venit după căderea lui Ceaușescu. Ele suplineau școala, dar acum s-au extins foarte mult, devenind, în cazul unora, o a doua instituție. La ce folosesc? Primul lucru pe care-l oferă e conținut: în cazul în care profesorul de română e nul, orice părinte responsabil îi găsește copilului un meditator pentru a învăța ceva despre materia în cauză. Inițial, meditațiile erau organizate în anii care precedau examenele: admiterile la liceu și facultate. În mai mică măsură se făceau meditații pentru treapta a doua, examenul susținut după clasa a zecea. Acum, se fac meditații inclusiv în clasele I-IV. Pentru facultate, ele au un statut aparte, fiindcă, în multe cazuri, meditatorii sunt chiar profesori universitari. Aici e vorba nu doar despre conținut, ci despre o rețea de influență. Mi se pare absolut incorect, așa că atunci când am fost decan le-am interzis explicit colegilor să facă meditații. Nu aveam vreo pârghie instituțională, dar cred că insistența mea a dat ceva roade. Am stabilit apoi, împreună cu colegii mei, un model de admitere, asemănător cu cel american, care făcea meditațiile inutile. Din păcate, n-a fost utilizat decât 4-5 ani, fiindcă eram cam ultima școală de științe politice care mai dădea examen de admitere, iar unii au zis că asta îndepărtează candidații. Personal, cred că trierea candidaților e un lucru foarte bun și că ea nu trebuie să se bazeze pe BAC. Eu însumi n-am făcut meditații pentru admitere. Am fost de câteva ori la un soi de testare a cunoștințelor, dar nu erau profesori care să fi predat în facultatea unde speram să intru. Am fost mândru când mi-am văzut numele primul pe listă, mai ales că urma să merg în armată doar 9 luni, nu 18, cât erai obligat să faci, dacă nu erai admis undeva. De fapt, doar 10 la sută dintre absolvenții de BAC puteau intra într-o facultate, fiindcă nu erau mai multe locuri. De zece ani încoace, e pe dos: sunt mai multe locuri la admiterea în Universități decât liceeni cu 5 la bacalaureat.

Învățământ gratuit, obligatoriu, dar diferențe semnificative rural/urban, orașe mici/orașe mari, centru/mahalale. 
De fapt, diferențele produse de educație sunt cele mai semnificative. Ascensorul social, cum zic francezii, e de cele mai multe ori blocat, dar nu fiindcă te naști în mahala, ci întrucât nu dai peste un dascăl veritabil și nici n-ajungi singur la cărți. Educația separă și la noi foarte mult. În comunism, diferențele erau uriașe. Îmi amintesc ce surpriză a avut întreaga familie când o rudă apropiată, care fusese premiantă 12 ani în cea mai bună școală dintr-un oraș de provincie, n-a luat nici notă de trecere la admiterea într-o facultate din București. Istoria are un episod doi interesant în postcomunism: persoana despre care vorbeam a urmat, acum câțiva ani, o secție de la Spiru Haret, instalată lângă casă. „Azi, cine vrea are o diplomă”, mi-a zis chiar ea. Avem aici paradoxul românesc: învățământul privat, în loc să discrimineze, cum se întâmplă în alte părți, produce mai multă egalitate. Dar cu prețul calității. Accesul la informații e, pe de altă parte, mult mai larg astăzi, datorită Internetului, dar asta dă o șansă autodidacților, nu neapărat școlii. Despre condiția sine qua non a unei ameliorări a sistemului educativ s-a discutat foarte mult: e vorba despre o finanțare mult mai bună. Avem azi salarii mai mici decât în Gabon.

Care mai este astăzi autoritatea Învățământului în condițiile în care "se fac bani" mult mai ușor și poți promova în poziții sociale fără multă învățătură?
Majuscula nu se mai folosește, iar asta e valabil pentru multe alte situații, nu doar pentru educație. Democratizarea societății – care e departe de a fi completă – a oferit multe oportunități ignoranților, așa cum le-a oferit și influență corupților. Autoritatea educației e mult diluată. Eu cred în continuare că o carieră bună presupune educație și, de aceea, le recomand studenților să stea, până spre 30 de ani, mai mult în bibliotecă decât în afara ei. Știu că pentru mulți e imposibil, tocmai fiindcă vin din familii sărace și sunt siliți să muncească pentru a supraviețui. Dar e nevoie de un reper, iar experiența mea îmi spune că diferența semnificativă în profesie e dată de numărul cărților citite. N-am cunoscut vreun tocilar care să fi eșuat, dar am văzut mulți milionari de carton, cu educație precară, trimiși la un moment dat după gratii. Ascensiunea rapidă și bazată pe fraudă n-are tocmai un final reușit. Suntem încă într-o perioadă în care normele se așază, în care valorile se decantează, în care reperele abia se definesc. Așa că nu trebuie să ne grăbim să cântăm prohodul educației, ci să punem osul la treabă, ca să avem ceva mai multă decență publică.

Ești om politic. Cum a influențat și de ce Politicul sistemul de învățământ?
Ambiția reformei despre care am vorbit deja a avut și efecte bune. De pildă, universitățile au reușit să asimileze regulile reformei Bologna relativ rapid. Nu pot să uit o ședință cu mai mulți membri ai Senatului UB, la care participa ca invitat un profesor francez, pentru a explica ce se făcea la el în Universitate pentru a implementa noul sistem. Câteva dintre facultățile noastre trecuseră deja la treabă, așa că la finalul întâlnirii oaspetele era cel care lua notițe! Despre influența nefastă a politicii s-a vorbit destul de mult în ultimul timp: am în vedere constituirea unor rețele care au fabricat diplome de doctorat fără acoperire și care ascund frauda cu ajutorul unor comiții și comitete controlate politic. Victor Ponta și Gabriel Oprea sunt numele cele mai sonore din acest panteon al imposturii. Răul e mai profund, fiindcă privește întregi instituții, create în mici orașe de provincie, pentru a distribui diplome de licență și master oricui intră în rețeaua politică din zonă. E o formă de intervenție politică brutală, care – sub aparența generozității – produce dezastre. Așa s-a ajuns la situația în care avem, de fapt, un număr foarte mare de universități raportat la locuitori: media europeană e de una la un milion, iar noi avem una la circa 250 de mii. Consecința e gravă: banii nu sunt alocați pentru a avea educație de bună calitate, ci pentru a alimenta rețele de partid. Din păcate, doctoratele plagiate sunt doar vârful unui aisberg. Ceea ce explică și slaba reacție critică a majorității, atunci când impostura a fost denunțată. E mentalitatea păguboasă de tipul: „Pot să fure, dacă ne lasă și pe noi să facem mici aranjamente”.

Te simți vinovat, ca om politic, că nu ai îmbunătățit mediul de învățământ românesc?
Ca om politic, am fost responsabil doar în plan european, fiindcă am fost ales în PE, unde lucrez în comisii care n-au de-a face cu educația: afaceri externe, afaceri constituționale, dezvoltare și drepturile omului. În partide nu m-am integrat, fiind prea rebel pentru cele două care au făcut greșeala să mă accepte. Singura experiență relevantă în țară e cea pe care am asumat-o, în calitate de consilier al lui Traian Băsescu, în perioada 2007-2009. M-am ocupat de educație și am „nășit” procesul în urma căruia toate partidele politice parlamentare au semnat Pactul pentru educație. A fost interesant: când am ajuns la Cotroceni, comisia prezidențială pentru educație era deja formată, sub autoritatea lui Mircea Miclea, fiind compusă exclusiv din profesori universitari. Am insistat să fie incluși acolo sindicaliștii, elevii, profesorii de gimnaziu și de liceu, reprezentanții patronatelor, pentru a avea o privire mai cuprinzătoare decât cea legată de lumea academică. Cea mai concretă propunere a fost alocarea a 6% din PIB pentru educație și a încă unui procent pentru cercetare. Culmea e că, de atunci încoace, nu numai că promisiunea n-a fost respectată, dar în unii ani, s-au alocat chiar mai puțini bani pentru educație decât înainte ca Pactul să fie semnat. Convingerea mea e că am avea nevoie de un procent comparabil cu cel din țările nordice, pentru a putea atrage la catedră dascăli care să nu fie preocupați de supraviețuire. Asta ar însemna cam 8 la sută pe an. Dar pentru 3-4 decenii, nu o singură dată, adică doar pentru un an.

De unde vine acest flagel al plagiatului? Cui folosește?
Prima dată când am auzit de plagiat, era vorba despre... sporul de salariu. Cum salariile din Universități erau foarte mici, o modalitate de a le compensa a fost aceea de a adăuga diverse sporuri: așa se face că primeam spor de limbi străine (deși e firesc ca un profesor să vorbească și altceva decât limba maternă), spor de stres (!?) sau spor de doctorat. Cine trecea o teză căpăta bani în plus. Ideea a fost extinsă de la domeniul universitar la orice profesie. Nu știu cine a avut ideea, dar trebuie să fi fost cineva care avea doctorat, dar nu și o catedră. Așa că a avea o teză a devenit sinonim nu cu ideea de autonomie intelectuală, ci cu cea de spor la chenzină. Pentru a pune la cale mașinăria fraudei, s-au folosit apoi rețelele de politicieni cazați în universități. Și uite așa au ajuns semi-analfabeți să își comande cărți de vizită cu titlul de doctor. Modelul Elena Ceaușescu, au zis unii. Am îndoieli că e exact același lucru. În orice caz, e vorba despre tentația de a dobândi prestigiu prin fraudă. Fenomenul nu privește numai politicieni. Responsabilitatea profesorului care îndrumă teze e uriașă: el trebuie să accepte doar subiecte originale, ceea ce presupune să-și cunoască foarte bine domeniul, și nu trebuie să accepte susținerea tezei dacă originalitatea nu a fost atinsă.

Astăzi, exodul liceenilor, creierelor e un fapt obișnuit. Ce caută, de fapt, cei care pleacă?
Calitate caută majoritatea, ce altceva? Seriozitate, și la școală, și mai târziu, în profesie. Cred, pe de altă parte, că ar trebui să deosebim libertatea de circulație și fuga de mediul corupt, dificil, în criză din România. Un gânditor pe care-l prețuiesc mult, Albert Hirschman, spunea că, atunci când o organizație e în dificultate, există trei reacții posibile ale indivizilor: (a) critica deschisă, cu speranța remedierii: (b) abandonul, exilul, în căutarea unei lumi mai bune și (c) loialitatea față de organizație, așa cum funcționează ea. Ar fi interesant de analizat evoluția sistemului nostru de educație cu ajutorul acestor categorii. Fiind parte, nu pot fi judecător neutru. Impresia mea e, însă, că dacă la începutul anilor nouăzeci numărul „fidelilor” era covârșitor, azi criticii și exilații domină dezbaterea. Eu am ales să mă întorc, pentru a construi, am fost parte a unei creații noi, de la zero, așezate sub semnul unei occidentalizări radicale. De la un timp, așa cum spuneam deja, țin doar conferințe. E, pe e altă parte, legitim să cauți o educație de calitate în interiorul UE. Ar fi bine să gândim și ce facem în educația din România din perspectiva unor cariere europene. Fiindcă eu sper să nu mai fim primii doar la căpșunari.

Americanii, occidentalii știu cu greu unde se află România pe hartă. Ce merge totuși în sistemul lor?
Nu știu dacă testul geografic cel mai relevant pentru un american e să indice locul României pe hartă. E oare absolut sigur că un elev român care știe unde e Brunei și care e capitala Surinamului e mai bine pregătit pentru viață decât unul american care ignoră Bucureștiul? Știu mult prea puține despre școlile din Statele Unite, ca să pot face o analiză pertinentă. Un lucru însă voi spune: cele mai bune școli sunt Universitățile, nu cele de nivel mediu. Și sunt bune pentru că sunt private. Nu e la fel în Europa: în Franța, de pildă, și liceele și facultățile foarte bune sunt școli publice, nu private. Am avut ocazia de a lucra un timp cu universitari din Canada, pentru comisii de doctorat sau seminare, și mi-a plăcut specializarea lor extremă, care seamănă cu cea din Universitățile americane, dar și un stil european. E o combinație foarte reușită.

Există varii forme alternative (Waldorf, home shilling, etc.). Sunt mai eficiente?
Orice concurență e bună. Fiica mea a avut parte de o experiență interesantă: născută la șase ani după Revoluție, a urmat o grădiniță privată, apoi în primele clase a avut program de after school organizat de o fundație creștină, pentru ca la liceu să fie într-o clasă bilingvă engleză. Toate astea erau imposibile, atunci când eu am fost educat. În schimb, la fel cum am făcut eu în urmă cu fix 25 de ani, fata mea a plecat să studieze în străinătate chiar când eu răspundeam la întrebările de aici.