DSCF0588.JPG-300x225Corina Moldovan este profesor universitar la Cluj, la BB.

cum mergeam noi pe jos la școală

Foarte interesantă prima întrebare, Eugen, chiar ieri vorbeam cu cineva despre cum mergeam noi pe jos la școală, ce puține mașini erau atunci și cât de în siguranță eram, știi tu, nostalgii din ăstea. Ei taică, noi pe vremea noastră...adevărul e că prima amintire pe care o am cu mersul la școală singură mi-a fost povestită de mama și nu era vorba de școală ci de grădiniță: aveam trei ani și mă pornisem, mama mă urmărea de la balcon. Făcuse greșeala să îmi spună să mă grăbesc că voi întârzia. Cred că nu știam înțelesul cuvântului, sau calea de consecință, pentru că, așa cum mi s-a relatat de mai multe ori pe urmă, m-am întors din drum chiar înainte de a ajunge la destinație și am strigat-o de jos- locuiam atunci la etajul 3- " am întârziat?", așa cu un fel de victorie în glas. Mama zice nu, du-te. După zece minute, la fel, mă aude strigând de jos "am întârziat?"... și am ținut-o landa până s-a făcut ora prânzului când nu mai avea rost să merg. Pe urmă am crescut și evident că mergeam singură, cu prietena mea, la dus, la ore mici ale dimineții pentru că tot liceul l-am început de la 7 a.m., iar la întoarcere veneam cu vreun iubit-coleg, pe care îl puneam să îmi care ghiozdanul.

 

Frici de școlar

Umbre...da, mă speria foarte tare o icoană de pe peretele casei bunicilor, la Brașov. Era un fel de poster în care apărea Isus cu mâinile larg desfăcute iar în spate un cimitir scăldat într-o lumină roșiatică. Dormeam în camera din față, destinată musafirilor, era o casă mare, săsească și trebuia să trec printr-un hol întunecat să ajung la ea. Știu că mă băgam cu capul sub plapumă și încercam să nu mă uit spre tablou, deși știam că, evident, El mă urmărește peste tot și îmi era foarte frică - o exorcizam cu repetiții îndelungate ale "îngerașului" și "tatăl nostru" și evident ca într-un final o chemam pe bunica sa doarmă cu mine. Ca să vezi tabloul complet, casa bunicii se afla lângă biserică și deci lingă cimitir, așa că eram înconjurată din toate părțile de fantome, un Halloween prelungit, căci îmi petreceam cite doua luni pe an acolo, avant la lettre. Cu toate acestea am dezvoltat o pasiune legată de evenimentele ce se desfășurau în biserica, gen nunți/înmormântări la care participam asiduu, la nuntă pupam mireasa și îmi strângeam bani în găletușă, la înmormântare plângeam alături de rude și stăteam la coadă la colivă, pe care o mâncam mai apoi așezată pe marginea vreunui mormânt. Tin minte zilele de vară când mă duceam să mă răcoresc la umbra nucului din curtea bisericii și beam apă rece de la șipot, apoi o porneam prin cimitir unde priveam crucile, fotografiile și îmi imaginam ce viață avusese respectivul sau respectiva, încercam să retrăiesc momentul accidentului sau al bolii, moartea naturală nu mă prea interesa și trăiam așa o stare de jale, ca și când i-aș fi cunoscut. Eram o prefăcută bineînțeles, un început de actorie, pentru că îmi reveneam imediat și mergeam veselă la Meter, alimentara săsească, să cumpăr înghețată și bomboane mentolate, pe care le mâncam cu prietenele. Cred că aș fi putut fi jelitoare profesionistă. Îmi mai amintesc și de umbra aripilor de fluturi, de care îmi era teamă, paralizam când trecea unul pe lângă mine așa că închideam ochii iar apoi când îi deschideam, fluturele zburase, scăpasem. Am încercat apoi de mai multe ori de-a lungul vieții să scap din diverse situații închizând ochii, dar evident că nu mi-a mai mers așa de ușor.

 

Palma

Nu am luat nicio palmă din pricina școlii, dar un profesor era să ia una de la tatăl meu, la o olimpiadă. Să îți povestesc: eram olimpică la chimie și era faza pe județ. Era cred în gimnaziu.Trebuia să ne deplasăm cu autobuzul la Alba-Iulia, să participăm. Era o iarnă cumplită, școlile de pe vremea aceea încălzite cum le știi și normal că mama, grijulie, m-a îmbrăcat cu o pereche de pantaloni pe sub uniformă, să nu îmi înghețe fundul în autobuz și în clasă. Toate bune, ajungem cu bine în capitala de județ, ne repartizează pe clase, ordine, disciplină, nu se auzea musca, numai că eu am uitat să îmi dau jos pantalonii. Un profesor supraveghetor, un tâmpit, vine să ne controleze și constată grozăvia. Drept care mă dă afară din olimpiadă, din clasă, din școală. Iar eu mă pornesc singură printr-o ninsoare teribilă, nu vedeam la doi pași, era și un ger cumplit, într-o stare de năuceală amestecată cu plâns, să găsesc un telefon. Găsesc într-un final poșta, sun cu taxă inversă acasă. Ei și ce a urmat: tata se urcă în mașină imediat, vine cu o sută pe oră de la Blaj, mă ia din fața telefoanelor, mergem direct la liceu și intră în clasa unde se desfășura concursul, merge spre profesorul tâmpit și fără ca ăla să mai poată reacționa îl ia de guler și îi spune. Poate dumitale îți stă mintea în pantaloni!

Am avut câteva tentative de depresie în liceu.

De fapt sunt o melancolică incurabilă, puteam la fel de bine să ma numesc Ema. Ema Bovary. Si eu am trăit într-un oraș de provincie unde nu se întâmpla nimic, mă uitam și eu pe geam precum eroina lui Flaubert, priveam în zare, așteptând ceva, acel ceva, mă intoxicam cu lecturi "romanești", mîncam mere în neștire. Nu coseam și nici nu tricotam, din păcate. Am avut aventuri ratate, cu pianul, cu baletul, cu limba germană, insatisfacții care m-au făcut să îmi pun la îndoială capacitățile fizice și intelectuale, voința. Nu am vrut să scriu niciodată, nici poezii, nici proză, iar unica mea tentativă de jurnal a eșuat lamentabil după ce mi-am dat seama că nu mai înțeleg ce am scris, cui, de ce. Scriam foarte urât, așa că l-am ars. Apoi m-am apucat de sport, am jucat volei, tenis, mergeam la schi, la patinaj...am fost chiar campioană județeană, la grupa pre-preșcolară. Fuseserăm doi concurenți în vârstă de trei ani, patinam pe un lac, iar competitorul meu a avut ghinionul să se împiedice, așa că am câștigat detașat. Dar m-am plictisit repede și de asta. Of, cât de mult semăn cu personajele lui Flaubert.

La facultate am intrat pe bune. Am intrat prima, cu nota zece

, ceea ce era de așteptat pentru că am învățat foarte mult, începând cu clasa a cincea, franceză și engleză, la școală și acasă, am luat și ore particulare cu profesorii de la facultate. Când am intrat știam mai multă franceză ca unii asistenți și asta a zis-o chiar șeful de atunci al catedrei, care de altfel nu mă simpatiza prea tare. Dar facultatea m-a dezamăgit profund. Pe de-o parte am prins anii cei mai siniștri ai epocii de aur, sfîrșitul anilor 80, cu un frig la Cluj, o mizerie cruntă, alimentarele goale, tot tacîmul. Apoi erau unii profesori realmente îndoctrinați deși se pretindeau a fi niște intelectuali rafinați. Imi aduc aminte că mi-au chemat părinții la raport și le-au spus să facă ceva să îmi shimb atitudinea, pentru că MA IMBRAC PREA ELEGANT și asta le deranjează pe unele profesoare care săracele, nu aveau cu se se îmbrăca. Mi s-a părut de un populism grețos. Dar să știi că acest stîngism nu a dispărut nici acum. Există tendința de a da, să zicem gradații de merit sau chiar posturi de conducere, unor persoane cum să zic, mai puțin fericite pe plan financiar, pe motiv că nu au bani să își plătească rata la apartament. Cunosc cazuri concrete. Apoi tot atunci nu se găseau cărți, nu aveai din ce învăța. Profesorii care mai primeau din străinătate nu le circulau, făceau rezumate pe care apoi ni le dictau. Barthes de exemplu, Kristeva. Făceam socialism științific și filosofie marxistă. Asta a fost. La repartiție, unei colege care activase in partid i s-au acordat 0,50 de sutimi la medie, așa, fără nicio treabă cu știința. Sunt convinsă că a fost și informatoare, așa cum au fost mulți la litere, se pârau între ei, nu era o atmosferă bună, e de ajuns să citești jurnalele lui Zaciu sau pe Marino ca să îți dai seama ce cloacă era. Apoi am luat repartiția și am plecat la țară, trei ani. Aș vrea să uit acele vremuri, să le șterg din memorie dar știi și tu că ne-au marcat profund, suntem tarați. Groaznic. P.S. O singură amintire plăcută: am fost Miss Filo în primul an!

 

Pe vremea aceea nu se putea copia că nu aveai din ce.

Noi am învățat să aranjăm în pagină, să punem note de subsol, comentarii, sau să ordonăm bibliografia după anii 90. Eu am învățat să fac corect fișe când m-am înscris la doctorat, tot atunci. Mi-a plăcut foarte mult acea perioadă, căutatul în bibliotecă, mirosul cărților vechi, cum așteptai să ți le aducă din depozit și ce fericit erai că le puteai ține acasă, o săptămână sau două. Insă pe urmă cred că ne-a copleșit informația, mai ales după ce a apărut internetul, aveai senzația că nu se mai termină, trebuia să citești tot, te durea capul de la atâta teorie, te entuziasmai, uite ce fain e, asta mi se potrivește, pe urmă poate chiar ai crezut că tu ai scris-o. Mai uiți o ghilimea, mai uiți să dezactivezi hipertextul... Pe de altă parte te apuca groaza; eu ce naiba să mai scriu că au scris ăștia tot! Trebuie un timp de reflecție, să asimilezi, să descoperi. Heirupismul de trei ani nu mi se pare bun. Uite, acum am revenit din Irlanda, acolo este o modă, se face doctoratul sau chiar masteratul la vârstă matură, 50 +, pentru că lumea atunci are timp, o face din plăcere și atunci nu ești constrâns, ești chiar fericit. Mi-aș dori să mai fac un doctorat.

 

De ce vor politicienii titluri nobiliare universitare?

Uite, sunt la casa mea de la țară, tai lemne pentru iarnă și mănânc o plăcintă cu brânză, ceapă verde și mărar. Dacă mi-ar zice cineva că a dispărut clasa politică, mi-aș vedea în continuare de treabă.

 

 

Sub finanțarea sistemului.

În primul rând trebuie să ne uităm la sistem. Despre ce vorbim? Hai să luăm exemplul concret, UBB. Avem 21 de facultăți separate, fiecare cu specializările ei. Avem cel mai mare număr de studenți din țară, sau poate suntem pe locul doi, după București, nu știu. Avem Facultatea de Litere. Punct. Studentul termină, are o diplomă, filolog. Dar meseriile au avansat, s-au modernizat. Se cer acum ingineri, mediatori culturali, designeri de web, povestitori profesioniști pentru firme, etc. In occident filologia se pupă cu IT-ul, un mariaj bun, sînt proiecte care cîștigă bani, aduc venituri, absolvenții sînt fericiți. La noi nu, ești filolog și cu asta basta. Se duc fetele mele să lucreze la call centeruri. Deci o problemă ar fi cea a inter și trans - disciplinarității. Apoi rentabilitatea. Am participat anul acesta la un workshop care se numea pompos "Întărirea colaborării cu mediul de afaceri". Bun, au venit oamenii de afaceri si ne-au întrebat, voi ce vreți de fapt? Bine, e foarte frumos, Baudelaire et cie, dar mai puneți-va si voi mintea la contribuție, produceți ceva. Vai dragă dar ce să producem, noi suntem intelectuali! Ei uite, asa nu se mai întâmplă nicăieri în occident, unde există o flexibilitate a programelor de învățământ, se adaptează imediat pieței. Deci nu sunt de acord cu chestia asta, să ne dea statul, că nu are de unde, nu sîntem și nici nu vom fi vreodată Germania, unde totul e gratuit. In UBB se face o redistribuire a veniturilor, adică pe noi ne țin cei bogați, științele economice mai ales. E drăguț socialismul ăsta dar nu poate ține la nesfîrșit. Ai un master unde s-au înscris 5 studenți? Jos cu el, să vină altul. A, dacă masteranzii ăia plătesc 2000 de euro pe program, cum e in Irlanda, da, faci ore și noaptea. Insă atunci vor avea și ei pretenții, vor vrea ceva modern, o diplomă care să le folosească, aici sau afară. Si tu, ca profesor, ești împins așa să te perfecționezi, că nu ești bătut în cuie nicăieri. In Irlanda colegele mele se plimbă de la un an la altul de la o universitate bună la alta și mai bună, câștigă și din proiecte europene, e un dinamism universitar nemaipomenit. Eu m-am perfecționat de două ori pînă acum, o dată în geocritică, pe care am reușit să o introduc la nivel de master iar acum, recent, în digital humanities, un domeniu de vîrf în Europa, cu o finanțare extraordinară. Trag oamenii ăia de noi să intrăm în organizații europene, precum Dariah, România ar trebui sa plătească 15 000 de euro pe an, nimic. Realitatea e că nimeni nu vrea să audă. Vai ce frumos, dar să nu îmi ceri nimic, că nu am! De când mă știu nu mi-a plătit facultatea asta un euro să merg la o conferință internațională, sau să organizez una. Am făcut totul prin sponsorizări. Nu e vorba de mine aici ci de o situație generalizată...Mai este deci vorba și de neîncredere,de suspiciune, de răutate...Uf, m-am aprins. Fac o pauză.

 

Bun, să trecem la soluții.

Una ar fi intrarea în drepturi a autonomiei universitare. Avem universități de prestigiu, bazate pe cercetare și excelență - acestea să dezvolte programe variate, să renunțe la mono-specializare, să încurajeze interdisciplinarul, lucrul în echipă, cu aplicabilitate, hands-on, cum se zice. Dacă vrem să fim Oxbridge sau Harvard, păi să ne comportăm ca ei. Decanii, rectorii sa fie sau să aibă pe lângă ei manageri, care să îi trezească la realitate din cînd în cînd. Să se dea examene de admitere serioase. Să se renunțe la nepotism. Finanțarea sa se facă la nivel de învățământ rural. Scolile să nu se mai dărîme, să existe grupuri sanitare, apă potabilă, computere. Există o Agendă digitală prioritară pentru România, să accesăm fondurile acelea, să o încurajăm.

 

Să acceptăm schimbarea.

Aș vrea să văd mai mult civism pe lucruri simple, cum ar fi interzicerea fumatului în spațiul public. Sortarea gunoiului. Eu am o documentație geniala, am pozat gunoiul de lângă casa timp de zece ani. E ceva de nedescris. Am telefonat, amenințat, rugat, scris în presa, sa se facă ceva. Nu s-a făcut nimic, pentru că deranjam pe alții, care nu văd mai departe de nasul lor. Acum Clujul vrea sa fie capitala europeana. Aștept sa trimit comisiei acest album. Nu se poate altfel, nu poți striga jos corupției când pe tine nu te interesează ce e în jurul tău.