108302_1Este casieră RATB.

Ore, zilnic în cușca aceea de fier din stații. Intrarea în funcțiune de cîțiva ani buni a cartelei crează timpi morți. Dai banii, dai cartela. Ești întrebat, răspunzi. Dar ochii umblă după detalii. Te uiți să nu pierzi autobuzul și-njuri/sau dai semne de neliniște cînd mașinăria de validat nu merge fulger. De data aceasta mă rătăcisem.

Este continuarea odiseii mele “gît subțire, gît gros”, practic.

Aflat la BIG în cumpărături: morcovi, țelină, aștept autobuzul să mă aducă-n oraș. Aștept jumătate de oră. Atunci îmi spun c-ar fi bine “să schimb”. Iau un autobuz pînă la Abator, apoi altul. Acel altul întîrzie și el. 133 este.

Este “la capăt”, dar nelămurit ce să facă stă înmărmurit la capăt.

Trece sfertul de oră. Așa mă gîndesc să-mi încarc cu bani cardul. Și ochii îmi alunecă pe ecusonul “Rupedeal Gabriela”. Nemișcată în scaun (de altfel, nici nu poate sta altfel, n-are loc). Fără întrebare, dar primind răspuns. Fără privire, dar “contact eye”. În cușca aia de fier cred că totul este așa.

Dacă Rupeal ar vrea să zîmbească,

ar cădea șandramaua de pe picioare. Masa, halal să fie, de-i masă, are aparatul de carduri, sertarul de bani și… soya. Rupedeal avea soya, o cutie pe care scria soya. 133 oricum nu mai venea, doar soya s-a apropiat, cum eu m-am îndepărtat de coșmelie. Coșmeliile RATB, atît de reduse, inuman, ca și salariile, se potriveau cu soya, cu nevoia de dietă, de optimism.

Dacă Rupedeal ia în greutate, cade coșmelia.

Numai are loc. Rupedeal are grijă de locul ei de muncă, de ea însăși. RATB nu are grijă de niciuna dintre încasatoarele ei. Unul dintre șefii RATB a încasat 4 ani jumătate pentru evaporarea a 820.000 de euro. Nici un ban în plus pentru manipulatori, șoferi, coșmelii și Rupedeal.