de-vorba-cu-ana-barton-despre-prospect-femeie

Ana, Ana Barton, tu ce școală ai făcut?

Am început cu două săptămâni de grădiniţă, pe care am abandonat-o fiindcă nu înţelegeam de ce trebuie să stau cu prietenii mei într-o casă, altfel, minunată, casă mare, cu cerdac, la Potlogi, în loc să ieşim afară, să ne jucăm. Aveam şi-un ghiozdănel de tablă, colorat, dar duceam mâncarea cuminte acasă în fiecare zi. Am apucat totuşi s-o văd măritată pe domnişoara Ionica, educatoarea mea, bună şi frumoasă ca Albă ca zăpada. A invitat toată grupa la cununia civilă, iar eu m-am simţit mândră şi importantă. Nu mai fusesem la o nuntă de la doi ani şi jumătate şi se cerea. Acum aveam aproape cinci ani şi mă aflam în faţa abandonului grădiniţar. Bunicul le răspundea invariabil tuturor celor care-l întrebau de ce nu mă duc: „N-are greutatea, domnule.“ Iar eu eram suplă ca Buddha, vorba Ancăi Ciuciulin, prietena mea foarte bună.
Totuşi, în adolescenţă am recuperat. Gaşca noastră se strângea la grădiniţă. E drept c-aveam şi panoramă culturală: peste drum, erau palatul brâncovenesc şi biserica tot brâncovenească. Deşi noi ne-ntâlneam acolo să spunem bancuri, să decidem unde facem revelionul, la cine se ţine dansul săptămânal, dar încercam şi să fumăm nişte ţigări proaste, numite Vikend. De contrabandă, evident. Mie nu mi-a ieşit decât în clasa a XII-a. Se mânca mult usturoi la întâlnirile astea cvasifumante; să nu ne simtă „acăsarii“.
Şi pentru că şcoală serioasă se considera că se face numai la oraş, consiliul de familie a decis că trebuie să fiu expulzată la părinţi, la Târgovişte. În prealabil, că mereu trebuie să existe un prealabil, nu?, am fost dusă la „obişnuire“. Cămin îi zicea acelei forme de încarcerare. Doamnele educatoare nu semănau însă deloc cu domnişoara Ionica. Urlau, urecheau, împingeau şi scuturau copiii. Aveau şi nişte cataloage uriaşe, arme perfecte de lovit picioarele insurgenţilor pe care nu-i lua somnul când decideau ele. Eu aveam pătuţul între fraţii Stroe, doi gemeni care dormeau cu ochii deschişi. Eram pusă acolo strategic, să nu vorbească băieţii între ei. Totuşi, nimeni n-a reuşit să-i convingă să doarmă ca oamenii. Regulamentar, pleoapă peste pleoapă. Or, eu eram copil crescut la ţară, n-am rezistat la o astfel de extravaganţă, aşa c-am evadat şi m-am dus la mama, la serviciu. Am întrebat din om în om şi-am ajuns după câteva ore la Combinatul de Oţeluri Speciale, undeva în afara oraşului.
A doua evadare a fost când a venit bunicul meu să mă viziteze. Am fugit amândoi la Potlogi, fără să anunţăm pe nimeni. Eu îl ţineam strâns de mână şi-i spuneam: „Să nu mă mai dai niciodată!“ În ziua fugii, o fetiţă de la oraş, Cami, mi-a spus că dracii sălăşluiesc sub primul strat de praf şi să am grijă cum calc, să nu-i deranjez, că una-două ies şi mă mănâncă. La noi, la ţară, nu erau draci. De ce să mai fi stat eu la oraş?
Am fost însă recuperată în câteva zile şi dusă cu alai de lacrimi, să-ncep clasa I.
În ce bancă stăteai?
În ultima, evident, ca orice vrednică fiică a unui tată de peste doi metri. Deşi cred că pentru mine trebuia să se inventeze una în spatele ultimeia, să vadă şi peretele la tablă.
Stăteai cu băieți? De ce?
Da. Cu Florin Cărămidaru. Din două motive. Unul, pentru că eram uriaşii clasei. Al doilea, pentru că eu aveam datoria să-l fac pe Florin să iubească învăţătura. N-am reuşit. Florin era timid, iar chestia asta era un handicap insurmontabil în vremea aia în care eram 40 într-o clasă. Cine să fi stat după Florin?
Şi-apoi, mai prost decât cu mine-n bancă nu avea cum nimeri. Timp de trei luni, am fost adusă la şcoală ca un sac de cartofi, prin clasica târâre. Plângeam fără cuvinte, dar mă opuneam cu tot corpul, de restul nu mai zic, şcolarizării. Voiam acasă, la bunici. În clasă, tot rebelă. Propteam genunchii pe marginea băncii, să ascund cartea din care citeam. De scris, ştiam să scriu numai cu litere mari, aşa c-am ratat caligrafia. Am învăţat să scriu şi cu litere mici, dar într-un fel atât de urât şi ilizibil, încât nu-nţeleg nici eu ce scriu. Însă am o viteză...
În fine, pe 13 decembrie 1980, când am împlinit şapte ani, eram domesticită. Am înţeles că n-am loc de-ntors, şcoala e obligatorie la vârsta mea. Atunci am murit prima dată.
Îți dădea mama ta sandwich cu omletă la școală? Dar tu îi faci copilului tău sandwich? Ce-i pui în el?
Cu omletă nu-mi dădea, îmi făceam eu prin clasa a IX-a, înainte de cura de slăbire. În primii ani, mâncam dimineaţa, la şcoală aveam fructe în pachet, iar la prânz mâncam acasă.
Îi fac copilului meu, sigur că-i fac. La noi e război continuu fiindcă ea e alergică, dar nu-i prea pasă de asta. Aşa că, împreună cu medicul alergolog, am decis un compromis numai pentru mâncarea de la şcoală. De luni, a hotărât domnia sa, copilul, că-şi schimbă conduita alimentară: a „apreciat pozitiv“ mâncarea mea de linte, şi-a făcut o salată, ba chiar şi un platou cu fructe. Recunosc, luni m-am închinat aproape toată ziua. Îşi pune şi rondele de castravete sub ochi, să estompeze profunzimea cearcănelor de om ostenit, aflat la venerabila etate de 14 ani. Ceea ce eu n-am făcut niciodată şi de-aia sunt bătrână şi ridată. Te-ai gândit că-i pleonasm „bătrână şi ridată“? Ei, bine, în era chirurgiei estetice şi a extractelor de miez de buton de aragaz nu mai e. E noua „aroganţă“.
Să vedem cât o ţine „modul de viaţă sănătos“. Urmăreşte blogul unui fotomodel care mănâncă sănătos. Da-i-ar Dumnezeu sănătate acelui (foto)model!
Care ți-erau temerile?
Nu-nţelegeam de ce trebuie să existe oraşe. De ce trăiesc atâţia oameni necunoscuţi la un loc. Noi, la Potlogi, ne ştiam toţi unii cu alţii. Măcar din vedere. Ne salutam toţi. Ăştia treceau nepăsători unii pe lângă alţii. Atunci mi-am pus problema singurătăţii.
Cum îți țineai părul?
În coadă de cal, cu betiţa elastică şi obligatorie peste. Bineînţeles, cu urechi înroşite şi arzătoare.
Toceai?
Nu.
Cum ai ales să faci școlile? Alegerea părinților/a ta?
La liceu, am avut noroc. În 1988, când am intrat eu, au reînfiinţat, după mulţi ani, singura clasă de filologie-istorie. Era chiar la Liceul Ienăchiţă Văcărescu, unde voiam eu să mă duc. Ai mei s-au bucurat. Înţeleseseră şi ei că ştiinţele exacte sunt prea exacte pentru mine.
La facultate, a fost diferit. I-am ascultat pe ei, deşi eu nu-mi doream Drept. Nu atunci. Acum îmi doresc să fi făcut şcoala aia, să fi fost eu azi avocat pledant. Dar a zburat puiul cu sculul, nu doar cu aţa. Am dat la Drept, dar n-am intrat. M-am lovit de sistemul numit grilă, implementat fix în acel an. Se făceau nişte experimente de toată frumuseţea pe noi. Că avem cinci probe de concurs la bacalaureat am aflat prin aprilie. Apoi, chestia asta cu grila, care m-a pus pe mine, olimpica, la pământ. Fiindcă noi eram învăţaţi cu analize şi sinteze, ce naiba. Le-am spus alor mei că vreau Filologie şi Teologie şi să mă lase cu Dreptul lor. Şi m-au lăsat. Mai bine insistau.
Profesor model? Profesor scandalos?
Profesorul meu de limba şi literatură din liceu, domnul Ion Gavrilă. L-am revăzut anul trecut, după 22 de ani, când mi-am lansat prima carte la Târgovişte. Neschimbat. Îl porecliserăm „Diasistemul limbii române“ pentru că ne-a blocat cu schema aia la începutul clasei a IX-a. Mai scurt, îi ziceam „Johnny“. Un profesor extraordinar şi un iubitor de oameni; aşa este domnul Gavrilă. Cu el şi mult datorită lui am mers la trei olimpiade naţionale. Biblioteca lui era biblioteca mea.
Am mai iubit şi alţi profesori, adică îi iubesc şi azi, că dragostea de mentor nu se-nvecheşte nici cu timpul, nici cu distanţa şi nevederea. Diriginta din şcoala generală, profesoarele de geografie şi de franceză, frumoasa Mihaela Comşa, cea care a înlocuit-o pentru un trimestru într-a şaptea pe profesoara de română, care era în concediu de maternitate, şi care ne citea din Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, profesorul de istorie din liceu, domnul Gheorghe Dondorici, un tip sobru, cu un umor subtil, Dana Nicolaescu, profesoara de economie – nu ştiu nici eu de ce făceam noi economie la filologie –, care ne zicea: „Fetelor, măritaţi-vă tinere, că mai târziu o să fiţi aşa de pretenţioase, c-o să rămâneţi nemăritate.“. Şi, dacă am ascultat-o, ce?
Profesor scandalos n-am avut. A, ba da, ăla de Rezistenţa materialelor şi organe de maşini. Am făcut materia asta până în decembrie 1989. Domnul inginer care o preda scotea fetele la tablă, le ruga să se-aşeze la fereastră, să le vadă picioarele. Eu n-am ieşit niciodată din bancă. El avea cam un metru cincizeci, eu, deja un metru şaptezeci şi şapte. Îl obligam prin încăpăţânarea mea să vină la banca mea. Acolo, brusc, mimând un respect imens, mă ridicam. Diferenţa demolatoare de înălţime îl trimitea, cu furie, în câteva secunde la catedră. Îmi spunea că-mi dă nota trei, pentru nesupunere. Eu îl invitam cu insistenţă s-o facă şi vedem noi după facere. N-a făcut-o niciodată.
Ce-ți mai amintești din tot ce ai învățat?
Aproape tot. Când era Rada, fata mea, într-a cincea, învăţa istora antică, oraşele-state din Orient. Şi mă trezesc eu: „Babylon, Tir, Sidon, Ninive, Akkad, Assur, Ur, Uruk, Nippur, Lagash, Umma.“ Copilul se uita la mine ca la un ventriloc. Nici eu nu ştiam că le mai ştiu. În afară de ştiinţele exacte, unde materia a intrat greu şi-a ieşit ca sufletul, n-am uitat mai nimic. Dar asta doar pentru că sunt un freak. Am o memorie cumplită, binecuvântare şi blestem deopotrivă. Mă poţi folosi oricând, Eugen, stochez oricât şi nici nu crapă hardu’. Prietena mea cea mai bună, când nu-şi mai aduce aminte cum îl chema pe un băiat cu care a ieşit trei zile, acum 25 de ani, mă sună pe mine. În fine, până la proba Alzheimer, că undeva trebuie să facă şi memoria asta poc. E inuman să trăieşti aşa. Totuşi, mai am scăpări în ultima vreme. Mici, rare, dar există. Semne bune sunt supapele astea. Cu vârsta, vezi bine, mă reglez.
Acestea sunt răspunsurile Ana Barton la "Dezvățul din învățământul românesc". Foto: Irina Ionescu-Homoriceanu

Nu uitați, proiectul Dezvățului îl veți citi în DILEMA veche săptămîna asta.