2012 - Eugen Istodor - 101 carti romanesti de citit intr-o viata (Polirom)"101 cărți românești de citit într-o viață": Cărțile deștepte ale culturii române. Ai dialogat vreodată, ai fost sincer vreo clipă cu Eliade, Cioran, Liiceanu, Vintilă Mihăilescu, Irina Nicolau, Tismăneanu?

 

Într-o Românie a bazaconiile trompețite, dacă vreți să aveți mintea dreaptă, citiți cărțile astea. Da, domenii diferite. Da, cărți pentru aleși. Poate te chinui să le înțelegi, dar merită!

Întrebarea este: de unde au apărut astfel de cărți? Din mediul universitar, din lecturi făcute cu sistem. Adică, fără mitologisme, mai mult controversă.

Și o provocare: cu astfel de cărți trebuie intrat în dialog. Aici este marele pericol. Aceste cărți au fost recunoscute, dar prea puțin dialogate. Deci, ai nivelul de cunoștințe pentru a duce un dialog?

E simplu să spui: Lasă, bă, știm! Nu ne bat la cap pe noi unii alții. Las că scriem și noi! Nu-i așa ușor. Poți scrie orice, poți scrie comod pe înțelesul multora, dar nu ai cum să luminezi omul fără a citi cărți deștepte, fără a avea modele științifice de scriere și, de ce nu, a avea inteligență și a cunoaște “lungul nasului”.

Țara este plină de Pieleni, de Purici, de Rareși, de Gâzi. Hai să cunoaștem reala dramă a existenței dela Cioran, să învățăm cum se face un lucru frumos precum utopia blagiană. Vrei să știi ce este cu religia? Istoria lui Eliade. Filosofia? Noica. Modele de formare intelectuală=Liiceanu și Patapievici. Lectura "Istoriei unei neînțelegeri" la timp plus dezbaterea adecvată cred că ar fi asanat din măștile mediului nostru politic. Vintilă Mihăilescu are seducătoarea sa Antropologie. Cu un aparat critic adecvat și o pledoarie pentru înțelegerea socială a omului. Irina Nicolau&co au dat Piața Universității, radiografia unui fenomen și cartea drăcoasă a unei metode. Tismăneanu te învață comunism pe pâine, Boia reface istorii de mentalitate. Constantiniu este sincer, rar lucru printre istoricii de până acum 30 de ani. Pe Pleșu îl citești de două ori pe săptămână, în Dilema și Adevărul. Dar cu adevărat îl citești. I-ai văzut cărțile, Moralia și Îngerii?

Iată alegerile mele. Ele vin după anii ’30 întâi, explicabil prin absența de oameni pentru polemică reală și de aparat critic în spațiu românesc de până atunci. Apoi, unici Noica și Liiceanu. Motiv: cenzura drastică. În final, reacția analitică de după Revoluție, implicarea mediului universitar în zona publică, dar și apariția unor autori capabili să scrie publicistic.

 

 

image_93571934, 1936, 1937, 1940, 1949

Pe culmile disperării, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor, Tratat de descompunere de Emil Cioran

 

Bomba cu neutroni a culturii române și a destinului omenesc.

Mi-e frică de Cioran. Scociorăște problema pînă-o aruncă-n aer. Nimeni n-a scris așa mult și profund despre finititudinea mea ca om. Omul de asta este ca să trăiască o căutare de sine continuă. N-ai înțeles asta? Păi, ce-ai înțeles tu din viață?

Cartea „Pe culmile disperării” îi place lui Mihai Radu, jurnalist:

” Un creier ca o bubă.

Cioran e total, ultimativ, fără rest, în fiecare conjuncție pe care o folosește.”

 

Cartea „Amurgul gîndurilor îi place lui Cătălin Sava, realizator tv:

M-a chinuit rău cartea asta. Ca „pe hoții de cai”, cum zicea bunica.”

 

LucianBlagaTrilogiaCulturiiHumanitas20111930, 1936, 1937

Trilogia culturii de Lucian Blaga:

Orizont și stil, Spațiul mioritic și Geneza metaforei și sensul culturii

 

Mitosofie.

Cea mai populară printre trilogiile lui Blaga (celelalte fiind Trilogia cunoașterii, Trilogia valorilor), autorul primului sistem filosofic românesc închegat. Influențe din Dilthey, Spengler, Freud, Leibniz. Alături de „Cuvînt împreună despre rostirea românească” (1987), cartea lui Constantin Noica, este cea mai frumoasă odă scrisă culturii române. Ambele doar seducătoare speculații.

 

Cartea îi place lui Augustin Ioan, arhitect, Honoris Causa CTOS SUA, pentru cartea sa „Spațiul sacru”:

 

„Trilogia culturii este un efort monumental de a înălța la demnitatea filosofiei mari un loc și o comunitate, pornind de la atribute care le sunt proprii, nu în unicitatea, ci în învecinarea lor cu atributele altora.”

 

 

 

tratat-de-istorie-a-religiilor-mircea-eliade-l_8621976-1983

Istoria Credințelor și Ideilor Religioase de Mircea Eliade

„Îmblînzirea necunoscutului” de către om.

Explorare și exploatare livrescă a credințelor omenești. Poveste spusă clar, argumentat, documentat, de la hominizare pînă la demitizare. Suspansul este dublu: aventura credințelor omului și acolada ei științifică. De pe vremea cînd nu se știa de carte, de televizor și „informație”. De pe vremea cînd își făcea omul loc în lume, pe cînd era singur cu sălbăticiunile, soarele, stelele, preaplinul și necuprinsul.

Cartea îi place lui Marius Lazurcă, teolog&ambasador:

„ tentativa, deopotrivă erudită și disperată, a unui ateu de a nu se resemnă.”

 

page_1_thumb_large1981

Devenirea întru ființă de Constantin Noica

(reunește încercare asupra filosofiei tradiționale-scris 1950-și tratat de ontologie -scris 1980) și „Trei introduceri la devenirea întru ființă” (1984)

 

„Devenire întru ființă”. Poți?

Rațiunea umană, dintre toate devenirile întru ființă (esteticul, comunitatea, religia) preferă filosofia: locul în care rațiunea umană se racordează la rațiunea însăși. „Cine nu filozofează este, mai mult decît oricînd, o ironie a istoriei.”

Cartea îi place Cristinei Bazavan, jurnalist:

„ Peste ani m-am reîntors la Noica și-am fost surprinsă cît de bine știam definiția libertății lui: “neatîrnarea de oameni și lucruri”. De aproape 20 de ani, de cînd mi-am luat viața în propriile mîini, mă lupt consecvent cu mine pentru libertatea asta.”

 

 

humanitas-Gabriel-Liiceanu,-Jurnalul-de-la-Paltinis.-Un-model-paideic-in-cultura-umanista-(Editie-aniversara,-30-de-ani)1983

Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă de Gabriel Liiceanu

 

Cartea formării umaniste.

Jurnalul hrănește și-ți face poftă. De la ea pornești spre o adevărată aventură. E povestea unei aventuri spirituale socratice de secol douăzeci, pe vremea marii izolări: comunismul.

Cartea îi place Laurei Sgârcitu, PR manager:

„Jurnalul de la Păltiniș este, cred, cartea cea mai ferfeniță dintr-o bibliotecă bine garnisită, averea mea.”

 

minima-moralia_1_fullsize1988

Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului de Andrei Pleșu

 

Judecata „fiului rătăcitor”, care ne face mai ușoară viața.

Există Biblie, există mari Etici, superbe cărți de morală. „Minima Moralia” este o carte omenească. Nu-ți face imposibilă viața

Cartea îi place Violetei Dincă:

„ Il vad pe Plesu drept cel mai deschis, taios-necrutator-intransigent si-n egala masura jovial si afabil, cel mai accesibil dintre „greii” intelectualitatii contemporane.

 

Unknown1995

Zbor în bătaia săgeții de Horia Roman Patapievici

 

Manual de auto formare a intelectualului în vreme de răstriște.

Prin lecturi, prin prieteni, prin întîlniri memorabile. Așa era pe vremea comunismului. Un „Fahrenheit”. E tabloul clasic și netrunchiat al culturii neoficiale, al rezistenței prin cultură. Inevitabil dă senzația unei utopii, dar monadele de acest tip erau soluții de supraviețuire într-o lume ostilă. Coabitează lecturile din Pif, prima dragoste respinsă și gîndul sinuciderii, căutările prin subsoluri de case vechi ai monștrilor ce omoară copiii, Kant, momentele de cezură anulînd copilăria, milităria cu umilințele ei, întîlnirile fundamentale cu prietenii teribiliști întîi, apoi bine împănați cu idei și lecturi, Tarkovski cu al său rubliov, practica la cochirleni și discuțiile despre mircea eliade, dar și judecarea cu mintea lui a modelelor de aceeași extracție: Noica, părintele Cleopa, părintele Paisie. Conștiința, formarea ei constituie aventura acestei cărți. „Am devenit fiindcă am căutat.” A se citi și despre civilizația noastră care a dat-o cu oiștea-n gard! Parcursul omului de la a ști de el și de lucruri fundamentale pînă la a știi de toate și a pierde esențialul. De la omul ce-și știe locul în univers la omul cool, ce nu-și vede lungul nasului. Omul recent (2001)

 

Cartea îi place lui Appassionatei:

 

„Nu sunt de formatie filolog dar iubesc literatura.Din lista ta am citit “Zbor in bataia sagetii” de H.R. Patapievici,ed. Humanitas. Este conceput precum un caiet in care iti notezi idei.Citind aceasta carte am fost impresionata de vastitatea operelor citite de autor. M-a impresionat acel fragment in care spune ca ,la serviciu fiind,obosit,a adormit si, in somn, a auzit vocea lui Anaxagora.Cand s-a trezit a notat tot ce si-a amintit legat de inteligenta,,pendula energetica.( m-a facut sa regret ca n-am procedat si eu la fel,visez mult,legat in adevarate povesti si acele vise ma obsedeaza zile in sir). Mi-e greu sa-l urmaresc pe Patapievici,face prea multe paranteze,incat uit de unde a pornit. Remarca-totul este adevarat ,cand este rostit in istorie,in momentul cand este rostit-m-a facut sa-mi amintesc de sloganul scandat pe strazi de cei de la IMGB,in 1990″Noi muncim,nu gandim “! Oare acum ce ar trebui sa spunem? noi gandim,nu muncim?”

 

Cartea îi place și lui Alice Tache, informatician:
„După ce am citit această carte am avut un vis. Se făcea că rătăceam într-un cimitir fără alei, însoţită fiind de H.-R.P şi în toată această călătorie a noastră am găsit la un moment dat o potecă care ne-a scos afară din cimitir. Am înţeles atunci că voi trăi, că există o cale şi că poate voi fi salvată. Aveam 25 de ani. Încă mă mai gândesc la acest vis, uneori.”

 

 

 

 

 

ab83b72a3491f31e04cb9c484e57f28c-5531092-235_2351996

Românii după '89. Istoria unei neînțelegeri de Alina Mungiu

Psihanaliza începutului românesc.

A celui de după 1989. Dar stînd să ne gîndim puțin psihanaliză aplicabilă și altor starturi românești în istorie. Sondaje de opinie, studii de sociologie, analize de conținut, mărturii directe stau la baza radiografiei unei adînci neputințe de țară. Disoluția autorității dictatoriale, noile forțe ale puterii politice, slăbiciunile intelectualilor, neînțelesurile din mințile poporului fac parte dintr-un puzzle nicicînd rezolvat. Foaia de parcurs corectă a unei noi societăți renăscută strîmbă dintr-o Revoluție, mergînd înainte „rănită” de adînci traume și falii sociale.

Cartea îi place lui Mircea Vasilescu, profesor universitar și jurnalist:

Alina Mungiu-Pippidi documentează și argumentează bogat cum ne-am "trezit" cu democrația pe cap, după decenii de comunism. Problema e că nu ne-am trezit de tot, primii ani de libertate au fost cam buimaci. Această carte este o foarte bună sinteză despre buimăceala noastră de cetățeni începători într-ale democrației, peste care s-au abătut tot felul de libertăți cu care nu prea știam ce să facem. Între timp am mai învățat, dar citind "Românii după '89" ne putem da seama de ce am învățat așa de greu.”

 

irina-nicolau-coord-piata-universitatii-nemira-1997-a-596552-510x5101997

Piața Universității de Irina Nicolau&co

 

Cartea inedită a fenomenului protestatar și popular în 1990. Cercetare, istorie orală. Sute de portrete fluide de revoltați anonimi.

 

Cartea îi place Deliei Radu, jurnalist:

De ce ar citi cineva „Piața”?

1) Pentru că e o frumoasă, bine construită, eficace mașinărie a timpului. Un timp nou-născut: România anului 1990 se dezmeticește din dictatură cum poate și bîjbîie într-o incipientă tranziție nu e limpede către ce. Oficial, s-au recunoscut pentru prima oară după zeci de ani principiul pluralismului și dreptul de a exista al opoziției. Însă în stradă, ca și în noul parlament, aceste principii cad și se digeră tare, tare greu. În ajun de alegeri, un marș al opoziției culminează într-un mare sit-in anti-putere în Piața Universității. În doar cîteva zile, manifestația-maraton începe să atragă uriașe mulțimi, se instaurează un etos al Pieții, se țin discursuri din balconul Universității, se inventează și intonează cîntece, se enunță și se respectă reguli, generoase, democratice, nu mai puțin însă reguli. Încet-încet Piața crește într-un recif mustind de viață, idei, ritualuri. La mijlocul lui iunie, Piața e suprimată violent, reciful e sfărîmat cu bîtele, literal și-n toate sensurile. Ce ne rămîne e cartea Irinei Nicolau, care

2) …îți plantează pe urechi o pereche de căști catifelate imaginare. În carte/ căști asculți cum clocotește Bucureștiul pe sute de voci: demonstranți, militanți, admiratori, detractori, mistici ai Pieții, familii scindate din pricina Pieții, gură-cască. Acum vorbește un om subțire, acum unul sărac cu duhul, acum vociferează un grobian. Acum în stradă, acum în parlament, acum în sufragerie cu clanul de prieteni la masă și cu televizorul deschis. Acum scandări, acum zvonuri colportate în șoaptă, dialoguri, monologuri, povești și cu și fără cap și coadă, discursuri, aberații, invenții, mărturii, obscenități. O carte ca un vechi reportofon

3) – și tot ar fi de-ajuns ca să-l intereseze și să-l intrige pe cititorul secolului XXI. Însă dincolo de valoarea ei documentară, „Piața” reprezintă și o combinație unică de integritate și rafinament scriitoricesc. Cu oroarea ei de sistem, Irina a refuzat să organizeze șuvoaiele de vorbiri culese și transcrise în capitala Romaniei între aprilie-iunie 1990 după criterii istorice sau sociologice de manual. A făcut o carte cu un singur personaj, pe care ea îl numea RUMOARE, și cu o compoziție botezată de ea, cu mîndrie, ‘de tip varză’. Poetica asta a costat-o multe certuri cu editori care de care mai faimoși, și sapte ani în care masivul manuscris al ‘Pieții’ a stat închis la sertar, trist ca vai de el și nepublicat, pînă cînd, odată cu prima victorie în alegeri a opoziției, în toamna lui 1996, Nemira a îmbrățișat proiectul, și cartea a mers în fine la tipar în 1997. Din aceste conflicte cu sistemofilii din edituri și din încăpățînarea Irinei noi am cîștigat o carte complexă și circulară, o varză cu straturi nenumărate, cu striații, cu creponări, cu nervuri în nervuri, cu miez și gust crocant. Acum Irina m-ar trage de mînecă și-ar zice hai, gata, imaginea prietenoasă a verzei e bună de final. Din modestie. Avea o modestie cu care își scotea prietenii din minți. Însă eu jur aici și declar așa:

4) ...cititorule, în ‘Piață’, Irina a compus o mare operă urbană. Ascult-o și savurează-i finețea. De ce merită citită „Piața”? Pentru că nu avem multe opere românești unde limbajul îi vorbește pe vorbitori.

 

 

 

 

istorie-si-mit-in-constiinta-romaneasca_1_fullsize1997

Istorie și mit în conștiința românească de Lucian Boia

Face praf mentalități.

Boia ia ideea fixă că istoria noastră e plină de certitudini și comodități, blocată în mitologii și o dă de pămînt, cu erudiție. Deparazitează mintea românească de gărgăuni. Românul, ca omu', vrea siguranță, așa că țese speranțe și e un mare închipuit. Scornește monștrii cu imaginația proprie ca apoi să-i fie frică de ei și să rămînă cu ei secole de-a rîndul, permeabil la manipulări politice. Cînd o fi fost românul în toate mințile sale?

Cartea îi place lui Dan Stroe, arhitect:

„Omul „se bălăcește” în Istorie cu mare plăcere, iar prin orice rînd (gînd) scris ți-o transmite cu mare iscusință și ție.”

 

 

 

o-istorie-sincera-a-poporului-roman_1_fullsize1997

O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu

 

Istoria românilor.

Sinteză a documentelor și istoriilor ce se îndoiesc, ce-au dat opiniei publice îndoiala, dilema. Leac contra fanatismului opiniei publice. Cronologic, captivante capitolele lui Constantiniu privind dacii, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Marea Unire și șirul de înfrîngeri din Primul război mondial și chiar rezumatul „la cald” al epocii comuniste, epocă trăită. Pe scurt, „cuiele” românului bătute singur în propria-i minte. Ce bine că se pun întrebări. Constantiniu are și răspunsuri. Documentat, plasează fapta în context european și de mentalitate românească. Istoria posibilă, logică, suportabilă, documentată, ce te desmeticește.

Cartea îi place lui Emil Cătălin Fetoiu, ofițer de armată:

Nu sînt un specialist în istorie, doar un simplu amator, pasionat ce e drept şi nu doar de istorie, ci de tot ceeace înseamnă cunoaştere. Şi neavând nici talentul lui – de exemplu - Cristian Teodorescu să scriu recenzii, aş prefera mai degrabă să citez din autorul lucrării, Florin Constantiniu,  în două fraze cu care îşi descria lucrarea şi cu care nu port să nu fiu întru totul de acord:

“Aceasta carte nu este "istoria romanilor"ci "o istorie a românilor", adică o viziune personală a trecutului nostru, departe de orice pretenţie de infailibilitate; o viziune călăuzită de dorinţa sinceră de a arăta ce a fost bine şi ce a fost rău in devenirea românilor ca naţiune şi stat, cu credinţa că, totuşi, din experienţa istoriei se poate învăţa ceva.” Ca o tuşă proprie, o să-mi permit să accentuez speranţa că lectura acestei lucrări va mai reduce numărul vizualizărilor unor inepţii precum cea numită “Dacii - Noi adevăruri tulburătoare”, care a depăşit 500000 de vizualizări pe Youtube, peste şaizeci de mii de „like” şi abia câteva sute de „dislike”. “Nu facem un serviciu unui om bolnav tăindu-i maladia, ci spunându-i realitatea, pentru a şti cum trebuia să se trateze. Acesta este şi rostul înfăţişării păcatelor din trecutul nostru...".

 

125274_despre-ingeri2003

Despre îngeri de Andrei Pleșu

 

Un om care n-a văzut în viața lui îngeri scrie despre imaginație, extaz și îngeri.

E un nonsens în lumea de astăzi a imediatului, a trăitului din app-uri pentru a accede la o lume exterioară. E cartea sensibilității, a detaliului. Fiindcă în jurul autorului doi fomiști dau tîrcoale: absolutul, Dumnezeul și finitul, netrebnicul om. Nu poți să nu te porți cu infinită atenție cu lumea dată drept hrană, lumea intermediară, lumea îngerilor pendulînd și „împăcînd” două extreme. Cu o bază teoretică greu de recucerit, „reinterpretîndu-ne” semnele divine ale existenței și credinței noastre creștine, cu un farmec al demonstrației aplicate, cartea asta răscolește îngerii și nevăzutele omenești pentru a fi de partea unei măgărițe. Măgărița lui Ballam singura capabilă să vadă îngerul și să nu meargă, ca boul, besmetică înainte. Singura capabilă să simtă că dincolo e „ceva”. Că a sta un pic pe gînduri e normal.

Cartea îi place lui Andrei Găitănaru, PR, cu studii filosofice&teologice:

„Este un fenomen literar. Este exemplul clar al faptului că cercetării savante nu îi este proprie fraza seacă și expresia aridă. Cartea lui Andrei Pleşu nu doar că ne vorbește despre îngeri. Ci face acest lucru învelind straniul noutății în farmecul expresiei colocviale. Astfel că, dintr-o dată, noul este transmis în cel mai eficient mod. Așa cum ni se spune că o fac îngerii.”

 

 

 

 

2004

intre-inger-si-fiara-mitul-omului-diferit-din-antichitate-pana-in-zilele-noastre_1_fullsizeÎntre înger și fiară. Mitul omului diferit din antichitate pînă-n zilele noastre de Lucian Boia

 

N-o să vă vină să credeți ce arătări a inventat mintea omului.

Cartea face parte dintr-o serie de reinterpretări a vieții și istoriei din perspectiva a ceea ce a conceput omul cu nevăzutele lui organe: imaginația, mentalitatea și sufletul. Teoriile acestui demers sînt rezumate în cartea „Pentru o istorie a imaginarului”(1998). Șoc și show: omul nu învață nimic din istoria lui. Această poveste a omului gata să-și inventeze la nesfîrșit aceeași capcană în care cade singur în ea o regăsim în seria de cărți-investigații despre Imaginar, începută zguduind din temelii credințele noastre despre comunism, istoria României, Jules Verne, sfîrșitul lumii, clima, monștrii și, încheiată simbolic (în ediția română) cu mitul longevității. Mereu o ia de la începuturi Lucian Boia și ne pune pe masa de vivisecție mintea noastră din prezent. Festin fiecare poveste. Cît despre „Înger și fiară”, omul diferit se numește blem, sciapod, pigmei, tritoni, sirene. Thanacth și haiiți, goi, sălbatici, uriași, bașkiri, oameni-elefanți, extratereștri. O defilare de bestii create de om și care i-au luat mințile și care l-au dominat, un bestiar creat din frică, mitologie și ideologie. Doamne, ce istorie!

Cartea îi place Ioanei Calotă, economist:

„Eterna fascinație resimțită în fața omului diferit. Omul altfel decît noi. Omul altfel. Spaima dublată de atracție. Sfîrșim, cu rare excepții, prin a ne îndepărta de ceea ce, în fond, ne fascinează, ne uimeşte, ne scapă total de sub control; de ceea ce, în bună măsură, nu înțelegem, nu resimțim familiar, de zonele în care codurile și rețetele noastre nu funcționează. Preferăm, în cele mai multe cazuri, nostalgia perpetuă, creată de-un gol, de o lipsă de dimensiuni mai mari sau mai mici în minte, în suflet, în devenirea personală sau comunitară, despre care știm că nu vor putea fi umplute niciodată; preferăm renunțarea la o infimă parte din noi despre care, de cele mai multe ori, nici nu vrem să știm; preferăm ca ușa dincolo de care ne dormitează îngrijorările abia exprimate, întrebările fără răspuns, răspunsurile pe care nu le putem accepta, necunoscutul neliniștitor, să rămînă închisă. Pionierii, cei mai aventuroși dintre noi, acceptă provocarea reprezentată de omul diferit. Iar această acceptare îi auto-constrînge să-și înfrunte temerile , să-și depășească limitele, să forțeze granițele cunoașterii. Conduși de fascinația pentru omul diferit, ca de un fir roşu incandescent de energie necunoscută, nemăsurabilă, își depășesc semenii, vremurile, defrișează, trag lumile după ei, ne aduc viitorul la uşă nouă, tuturor celor insuficient de temerari pentru-a păşi spre el.”

 

 

2005

stalinism-pentru-eternitate-o-istorie-politica-a-comunismului-romanesc_1_fullsizeStalinism pentru eternitate-o istorie politică a comunismului românesc de Vladimir Tismăneanu

 

Năucitoarea istorie a utopiei cu colți de la 1921 pînă în 2000.

Cartea e savuroasă vorbind de tertipurile puse în calea cercetării arhivelor de către demnitari, e crîncenă vorbind de înflorirea comunismului, e sîngeroasă vorbind de perioada omorîrii intelectualității interbelice în centrele torționale, este crudă după instaurarea dictaturii lui Ceaușescu și este tragică vorbind despre rămînerea la putere după Revoluție a oamenilor, scheletelor din dulapul comunismului.

Cartea îi place lui Mircea Mihăieș, profesor universitar, scriitor:

„Atenție la titlu și la subtitlu: ele oferă chei de lectură prețioase. Prima ne avertizează că esența întregului (eternului?) comunism românesc e una hard, nereformabilă și încremenită în violență și primitivism — așa cum a dictat meșterul Stalin, supranumit și Koba. A doua, că perspectiva judecării evenimentelor e una politică. Bolșevismul e o poveste despre lupta pentru putere și păstrarea ei cu orice preț și prin orice mijloace. Cu cât mai violente, cu atât mai bune. În rest, splendide disociații privind „stalinismul dezlănțuit”, apariția „comunismului național”, „comunismul dinastic” al lui Ceaușecu și soarta post-1989 a unora dintre protagoniștii acestei crude, sângeroase povești: Iliescu, Vadim, Petre Roman, și iarăși Iliescu, Iliescu, Iliescu. La final, o implacabilă listă biografică a monștrilor care-au acătuit elita conducătoare a PCR. Începe cu Ștefan Andrei și se închie cu Ilie Verdeș. Iar la mijloc, un florilegiu putred de Ceaușești, Gherghiu-Dej-i, Pauker-i, Pătrășcani, Răuți.”

 

 

2006

ghidul-nesimtitului_1_fullsizeGhidul Nesimțitului de Radu Paraschivescu

 

Mitocanul nemuritor.

Și în scris. Observînd și consemnînd sosul propriu al contemporanului necivilizat, Radu Paraschivescu te face să rîzi în hohote. Nu doar păstrînd distanța „sacră” față de obiect, ci fiindcă din cînd în cînd ești chiar tu nesimțitul. Inventar de fapte, nebunie de dări în stambă pe un ton invitațional: „intră în carte, citește-te, nu te mai lecuiești!”. Mitocănie, dulce acritură. Sigur, mitocănia este universală, dar mitocanul român al lui Paraschivescu m-a lăsat pe drumuri românești. Ori te încrîncenezi cu „Din țara măgarilor” a lui Ștefan Zeletin (1916), unde omul dă dracului poporul român. Cu înapoielile, fandoselile lui cu tot. Defectele neaoșe îmbrăcate în parabolă animalieră, nu ca la Drăghicescu sau Rădulescu-Motru. Ori te civilizezi cu „Codul bunelor mariere” de Aurelia Marinescu (2004).

 

Cartea îi place Mariei Marinescu, manager bio:

„Îmi vine să-i strîng de gît pe mitocani. Noroc că-mi amintesc de „Ghidul” lui Paraschivescu și-mi zic: „la dracu' și mîine este o zi!”. Sînt atît de mulți în jurul nostru încît cred că puținii care sîntem trebuie să nu ne lăsăm, să creem oaza noastră de bine și frumos.”

 

2007

Antropologie. Cinci introduceri de Vintilă Mihăilescu

 

6489601Pentru ce-și face omul cu uitare față de sine există o știință: Antropologia.

Adică, avem o știință despre Omul și rutina lui, omul ce-i om numai după ce descoperă că și Celălalt este om. Aparent, un manual de antropologie, cu problema adusă la zi și-n disputele autohtone și cele mondiale. De fapt, o carte de gîndit omul. Cum poate crea el singur micul haos social și cum tot el îl repară sau recreează la infinit noutatea, învîrtindu-se în jurul cozii, noutatea-mare iubitoare de tradiție. Practica e diversă și dă marea teorie a vieții.

Cartea îi place luiRadu Umbreș, lector universitar:

„Cu modestia specifica, Vintila Mihailescu le numeste “introduceri”. Intr-adevar, cartea ne introduce in (si ne convinge de) acea perspectiva simultan universala si particulara asupra lumii sociale care este antropologia, dar ne ofera si o fereastra spre viziunea anume a unei antropologii traite si practicate de autor ce va fascina publicul larg..”

 

2010

intalnire-cu-un-necunoscut_1_fullsizeÎntîlnire cu-un necunoscut de Gabriel Liiceanu

O cursă solitară prin propriul eu.

Și ceva mai mult. Ce-i cu viața asta a mea? Unde mă duce? Ce vreau? Cum de sînt așa cum sînt? Ce compromisuri sînt de făcut? Fragmente biografice învelite într-o „cugetare pentru toți” venită de la un gînditor de talia lui Liiceanu. După exerciții precedente interesante, „Ușa interzisă” (2002) și „Scrisori către fiul meu” (2008) întîlnirea cu eul iubește cititorul. A găsit tonul, a știut cum să monteze, a scuturat povestea de orice asperități. Atinge suflete.

Cartea îi place lui Radu Paraschivescu, editor&scriitor:

„Cine deschide uşi interzise se poate întîlni cu necunoscuţi. Dar nu cu enigme dornice să-şi conserve misterul, ci, dimpotrivă, cu oameni dispuşi să se aşeze sub microscopul public. „Întîlnire cu un necunoscut” este un act literar prin care Gabriel Liiceanu aderă la religia francheţei şi se hotărăşte să-şi facă ţăndări coaja pentru a le arăta celorlalţi miezul. Cu valsul lui de tristeţi, bucurii, iluzii, împliniri şi angoase.”