Nu era simplu să poți transcrie realitatea.

Secolul XXI a rezolvat simplu problema: ziua de azi este o realitate care te sperie atât de tare că este ficțiune, desigur. Ororile teroriste își scriu istoria la fiecare colț de stradă și se califică singure pentru memoria Instagram instant.

În “101 de cărți românești de citit într-o viață”, Polirom am preferat alegerea unor texte create după oarecare distilare a amănuntelor. În Librăriile Humanitas le veți găsi, pipăi, cumpăra, de vă mai trage ața.

O samă de cuvinte dă modele pentru contemporani. Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica vorbește din plin capitalism despre lumea de ev mediu, a boierilor, ce se stingea încet, deloc discret. Sebastian vorbește despre prietenie și astăzi și fața ei hâdă în vremuri calice, te sperie. Seria memoriei de după 1989 însă înfioară. Tragedia românească, lumea pușcăriei politice, a crimei organizate de statul comunist. A românului care și-a omorît românul din pricini ideologice. Atâta suferință dată Lenei Constante ce femeie poate să îndure? Este Steinhardt un înțelept de voie și nevoie. Sau Ion D.Sârbu?

Ce se poate discuta este însă efectul concret al acestor cărți. Ele vorbesc despre realitate! Rostul lor este: ce a fost să nu se mai repete, să avem niște modele.

Ori, reacția socială a fost de îngropare a crimelor comuniste. Efectul este pervers. Trăim o resuscitare a Vintage-ului, dar, de fapt, el este drăguțul care nu ne atinge, provoacă. Iar insistența pe nebunia comunistă te califică drept nebun. Este vremea salamului Nostalgie dela Cristim. Fără efect ceea ce a urmat în aproape 30 de ani. Nimeni nu se mai aștepta la condamnarea comunismului, cum a făcut-o Tismăneanu, nimeni la condamnările lui Vișinescu și Ficior. Alegătorii nu înțeleg ce-i cu verdictele de poliție politică.

Nu, nu mă irită și nici nu condamn, privesc doar memoria aceasta defectă a Memoriei. Cutia cu maimuțe criminale părăsită și ea în mijlocul unei resuscitări a comunismului, extremismului, legionarismului. România nu are memorie, dar nici faliile existente astăzi în societate nu aduc mai multă minte.

Totuși, vorbește memorie!

s61845
O samă de cuvinte (anecdote) pentru domni și pentru țară ce nu se află în letopisețele Costineștilor de Ion Neculce
Bîrfe boierești.
Zvonuri și limbuții despre oamenii vremurilor trecute, expediați sau ignorați de către cronicile lui Ureche și Costin. Istoria în anecdote.
De-ți fuge mintea la clevetiri, citește și otrăvita „Arhondologie a Moldovei” a Paharnicului Sion.
Cartea îi place lui Cornel Ivanciuc, jurnalist de investigații&prozator:
“Neculce a sublimat poveștile ca vinurile vechi, transformate într-o peltea care te face criță.”

 

 

 

scrisori-catre-vasile-alecsandri-vol-iii-large1884
Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica
Clare și precise dări de seamă asupra veacului 19, cel trăit de inginerul Ghica. Normal, urechea plecată la povești și condeiul bine strunit dau împreună personaje pitorești de vremuri tulburi. Omul e laitmotiv de a cunoaște economia, politica, justiția, lumea mondenă, mațele lumii.
Cartea îi place lui Viorel Moțoc, jurnalist: „Mi-e drag amic Ion Ghica. Mi-ar fi plăcut să fiu Vasile Alecsandri.”

 

 

 

11e3d0f23b1d3d098d08838571d37626-2492700-700_7001990
Evadarea tăcută de Lena Constante
Trup lovit, chinuit, epuizat pentru o vină închipuită.
12 ani de închisoare. Femeie. 5 ani singură în celulă. 1827 de zile. 43848 de ore. 157.852.800 secunde de singurătate și frică. Să nu dormi nopți în șir. Să te obișnuiești cu nesomnul. Contorizînd fiecare zi, Femeie suferind ca un cîine!
Cartea îi place Alexandrei Bădicioiu, jurnalist:
„Un fel de jocul cu margele de sticlă, dar în sens invers.”

 

 

 

 

1991
Jurnalul Fericirii de Nicolae Steinhardt
Cartea conștiinței.
Conștiința - atît de rară în literatura română – își desfășoară sub ochii tăi preafericita ei maturitate. Include și eșantioane prețioase despre cum să-l ierți pe cel rău. Sub ochii tăi se desfășoară lupta pentru supraviețuire în pușcăriile comuniste și calea cea dreaptă a convertirii evreului la creștinism.
Cartea îi place lui Mihail Neamțu, om politic:
„ manifest al demnității umane, o pledoarie pentru curaj și libertate.”

1991
Jurnalul unei ființe greu de mulțumit de Jeni Acterian
Incursiune într-un suflet de femeie deșteaptă foc.
Palpitantă expediție. Provocator scrisă. Diavolească autoanaliză, de la tulburările adolescentine, la maturitatea de femeie. O vezi cum „crește” femeia sub ochii tăi. Afecte și intelect.

50871043_1_644x461_ion-ioanid-inchisoarea-noastra-cea-de-toate-zilele-volume-i-ii-iii-iv-bucuresti1991 – 1996
Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid
„Contele de Monte Cristo” al nostru.
Memorie de elefant. Lumea vrea să uite. Vrea să meargă înainte. Ion Ioanid scrie tocmai ca acest mers înainte să nu fie orb, tîmpit, „să nu se repete istoria”. Viața lui din închisorile comuniste este descrisă în carte. Omul mereu bănuit numai și numai ca avînd „origini nesănătoase”. În 1949 arestat „din senin” pentru scurt timp. În 1952 arestat din nou și condamnat pentru 20 de ani muncă silnică. Eliberat în 1964. Este clar: omul poate fi orice scîrnăvie, omul nici nu poate fi numit om. Citiți ticăloșirea lui, decăderea lui. Poveste netă. Poveste clară. Memorie și reproducere pentru orice minte dementă capabilă să recreeze coșmarul. Manual românesc de tortură și dezumanizare.
Cartea îi place lui Liviu Antonesei, poet și profesor universitar:
„Indiferent cîte cărţi despre regimul închisorile politice comuniste din România au apărut pînă acum – şi au apărut cîteva zeci, demne de toată stima – şi indiferent cîte vor mai apărea de acum încolo, Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid îşi va păstra mereu locul de enciclopedie de summa a vieţii carcerale a epocii. Am citit-o, prima oară, volum cu volum, în ritmul stabilit de autor şi/ sau editură, am recitit-o apoi, toată, în ritmul stabilit de mine. Urmărirea, arestarea, condamnarea, feluritele locuri de detenţie şi varietatea de torturi, asasinatele şi schingiurile, comportamentele eroice, angelice sau ticăloase, toate sînt acolo, în paginile acestei enciclopedii. Şi fabuloasa memorie a autorului şi grija sa de a lăsa o mărturie exactă. E poate neobişnuit, dar mi s-a părut în fiecare pagină mai interesat de adevărul asupra acelui trecut cumplit decît de condamnarea acestuia. Condamnarea vine din mărturia ca atare, nu din adjective şi judecăţi personale.”

Unknown1994
Jurnal 1935-1944 de Mihail Sebastian
Cartea evreului în România legionară.
E despre tragedia aia care nu te omoară, te sîcîie. Iei pumni, palme, cercetări de buletin, trăiești umilință, mirosuri, lașități. Te lasă-n viață. Cum să trăiești așa viață? Nu, nu mori, dintr-o palmă, dar om în firea ta nu mai poți fi. Fiindcă zdrelește ceva din integritatea ființei tale. Urlă fibra în tine! Încercare disperată de a păstra măsura, trai de pe o zi pe alta, mamă, dulce mamă, ură, javre, neîmpăcare, gloată, pierdere în mulțime, să nu fiu recunoscut, evreu, evreu, nu sînt decît evreu. Secvențe. Decupaje. Fiecare zi la fel. Fiecare zi din nou. Despre evrei ca picătură chinezească. N-ai unde te ascunde. În pielea ta? Ești totul o obsesie, o rană nevindecată. Oriunde între și în afara zidurilor. Mereu de la început. Mereu fără ieșire. Tu, cititor îți vine să-ntrebi: „ce-aveți, bă, cu omul?” Neamul lui stăpînește finanțele? Miturile neamului lui l-au răstignit pe Isus? Îți vine să sari în carte și să arăți cum stau lucrurile. Pentru drama lui Sebastian, îți vine pe unii să-i iei chiar la bătaie.
Cartea îi place Danei Cenușă:
„Dupa ce am citit Jurnalul lui Sebastian mi s-a facut dor de el si m-am apucat să-i caut prin București strada și blocul și garsoniera.”

1ca7f02de636c793566f4d5a38e14431-0-235_235_111996
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D.Sârbu
Înghețul vieții, cînd nici „musca nu bîzîie”, are dreptul la o consemnare.
Or, aici asta avem: scrierea sufocantului „nu se întîmplă nimic”. Dar ai consemnarea a ceea ce-i în capul lui Ion. Conform unei consemnări chiar din Jurnal, ți se picură în nas parfum. Parfum. Da, parfum. Citate, cuvinte, trai intelectual. Și după atîtea picături de parfum, tu, cititorule, începe să-ți miroasă a „căcat”. E parfum!-ți se spune. E „căcat”!-o spui sufocat. Ești bine îndopat cu „mișcarea idelor” prin mintea unui scriitor. Lumea întreagă a cugetării e la picioarele tale. Se citează semnificativ, se ironizează copios. Și, fără să ți se spună, te întrebi: dar, stai un pic, ce sens are bășcălia? Ce rost are pelinul ăsta? Și așa descoperi că ești prins în jocul descrierii implicite-explicite a unei lumi înghețate, cea urît mirositoare, cea comunistă. „Sînt atît de singur, atît de departe de oameni și izolat de lume, încît nu ar fi deloc exclus ca tot ce visez și gîndesc să fie atît de fals, încît să fie adevărul-adevărat.”
Cartea îi place lui Ion Barbu, grafician:
„Senzațional !!! cu lectura operei lui Ion D. Sîrbu poate începe operațiunea de re-alcătuire a poporului român. ''- spusele acestea aparțin Monicăi Lovinescu și nu lui Dan Diaconescu !!!”