O carte doldora de povești despre autori și substanțe interzise. O carte plină de interziceri explicate în context. O carte despre prejudecăți și rătăciri.

Cartea lui Andrei Oișteanu acoperă un gol imens în conștiința publică românească. Oișteanu știe să atace subiecte tabu - și asta o face mereu, vezi și cărțile sale celelalte: "Evreul" și "Sexualitatea". O anumită imoralitate a tăcerii s-a așternut în timpul ceaușist și a continuat și după Revoluție. Noi nu vorbim de evrei, sex și droguri. Noi nu avem probleme, sau le aruncăm sub covor. Mai bine suntem extremiști, sau mai bine trimitem sexul și drogul “pe centură”. Nimic mai greșit.

[Andrei Oișteanu - "Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom". PE LIBHUMANITAS.RO GĂSIȚI CARTEA AICI. AVEȚI DISCOUNT DE 20% FOLOSIND CODUL DE CUPON LISTAISTODOR].

Mai mult de atât, Oișteanu este curajos și temeinic. Știind această sensibilitate socială, spune istorii și țese un covor terapeutic pentru vehemenți. Apoi, cultura și metoda îi sunt mijloace pentru a face înțeles, în contextul său, fiece caz în parte.

CE ESTE CARTEA ASTA?

Avem o practică dintotdeauna. Omenească, de a trăi clipe de ieșire din sine. Magică, dacă este un exercițiu social, terapeutic. Este o istorie de scriitori și de feluri prin care aceștia își sucesc mințile creativ. De a o lua razna, de a găsi fericirea sau sursa ei. Oișteanu seduce prin incursiunea în mentalitățile veacurilor, prin legăturile pe care le face cu gândirea magică, mereu un reper.

Este o carte doldora de povești despre autori și substanțe interzise. Este o carte plină de interziceri explicate în context. Este o carte despre prejudecăți și rătăciri. Este o carte a rătăcirilor din care te întorci mereu cu sufletul la gură și te-ntrebi dacă mai ești întreg. Vrei și tu! - asta face Oișteanu. Scrie de te face să vrei și tu. Scrie și are grijă de ispita ta.

Din cuprins:

  • Dimitrie Cantemir: Suc de mac și alte stupefiante
  • Odobescu: Supradoza de morfină
  • Mateiu Caragiale: Opium și canabis la Curtea-Veche
  • Ion Barbu: Eterul cotidian și cocaina saptamânală
  • Emil Botta: Lecția de opium
  • Mircea Eliade: Opium și canabis
  • Emil Cioran: Calmante să-mi domolesc indignarea
  • Eugène Ionesco: Injectii să dea la cap spaimei
  • Ioan Petru Culianu: Manipularea viselor prin stupefiante
  • Mircea Cărtărescu: În zodia macului
  • Bucurenci, Vakulovski & co.: „Existențialism narcotic” 

CINE ESTE ANDREI OIȘTEANU?

oisteanuEste intelectualul prezent în marile lupte sociale, dar care-și vede de timpul și menirea lui de cercetător. Îl prinzi și pe la concerte rock, fiindcă prin anii '70 a trăit folk-rock în „Ceata melopoică” a lui Mircea Florian. Dar și la dezbaterile Grupului pentru Dialog Social.

Metoda de cercetare îi vine din etnologie, antropologie culturală, istoria religiilor și a mentalităților, pe care le stăpânește de o viață.

Sigur, alături de "Narcotice" sunt de citit "Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european" (2012); "Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură" (2016).

CARTEA ÎI PLACE CRISTINEI FOARFĂ, BOOKAHOLIC.RO

"Într-o vreme când agenții ale statului, nu spun care, vorbesc nediferențiat despre drogurile care dau dependență (toate!) sau ucid și fac campanii fie ridicole, fie jignitoare și discriminatorii față de cei care au încercat, punând totul în aceeași oală halucinogenă, cartea lui Andrei Oișteanu e un semn de normalitate. Da, se consumă stupefiante. Da, le-au consumat de-a lungul istoriei și “statuile” de pe soclurile înalte și cam prăfuite (nu din vina lor!) ale culturii române. Multe dintre chestiile alea pe care le învățăm la școală au fost scrise sau făcute, oroare, pe diverse narcotice. Cartea lui Andrei Oișteanu este fascinantă. Andrei Oișteanu nu judecă, își păstrează neutralitatea, nu condamnă, nu încurajează și nu generalizează. E un uriaș exercițiu de documentare, de punere în context și analiză riguroasă, astfel încât îți dai seama cum fiecare epocă a avut narcoticele ei preferate sau cum unele texte literare, de exemplu, sunt rod al creativității potențate de droguri. Și uite cum mai avem încă o cheie de lectură, alta decât cea de manual, pentru Ion Barbu, Mircea Eliade, Alexandru Macedonski, Ion Vinea sau Alexandru Odobescu, ca să enumăr doar câțiva".


#ListaluiIstodor e o campanie istodor.ro, continuarea proiectului editorial “101 cărți românești de citit într-o viață” (Polirom 2012; e-book-ul aici). Pe istodor.ro veți găsi, în fiecare săptămână, aventura mea cu una dintre cele 101 cărți. Argumentul pentru campanie, aici.
Librăriile Humanitas, care sprijină proiectul, i-au dedicat o pagină specială de unde puteți cumpăra, cu reducere de 20%, titlurile incluse în listă. Folosiți codul de cupon LISTAISTODOR la coșul de cumpărături. Reducerea e valabilă și pentru ebook-uri.

 

SERIA #LISTALUIISTODOR, PÂNĂ ACUM:

#0. Povestea vieții mele ca o istorie a literaturii române.
Argumentul campaniei mele vine din copilărie. Neculce, Eminescu, Creangă, Camil Petrescu, Bacovia - tortură. Și am luat doar linia valoroasă, de mijloc, a echipei de scriitori, cei față de care nu avem antipatie. Să vedem cum funcționează tortura, nu vreți? O carte pe săptămână.
#1. Călătorie într-un suflet de femeie deșteaptă foc. 
Jeni Acterian, "Jurnalul unei fete greu de mulțumit" (1990)
Asta-i fata care zilnic vorbea filosofie și omenesc cu Eliade, Cioran, Dragomir, Ionescu, Țuțea, Ciulei. Iubea, mânca savarine, ieșea în iarbă verde, traducea, trăda.
#2. Despre cum privim femeile. 
Adriana Babeți, "Amazoanele. O poveste" (2013)
Nu-i așa că-n diminețile de duminică, în care intră soarele-n tine și te pulverizează, îți vine să te urci pe un cal și să te tot duci? Să te rupă câinii, să te prindă ghimpii, să te huiduie mahalaua - dar tu, parte feminină a oricărui om, să nu te oprești? Asta-i cartea Adrianei Babeți.
#3. Coehlo de Moldova și Creanga lui de aur - cartea iubită a prim-ministrului Cioloș.
Mihail Sadoveanu, "Creanga de aur" (1933)
Coelho s-a născut mai întâi în Moldova. Se numea Sadoveanu. Ca în "Alchimistul", Breb din "Creanga de Aur" se ia după umbre și urme și colindă pustiile lumii pentru a o înțelege.
#4. Basmele care-au legănat generații. Căutarea însăși.
Petre Ispirescu, "Basmele și legendele românilor adunate din gura poporului" (1882)
Tinerețea mea fără bătrânețe - și a tuturor celor ca mine - asta înseamnă: creație și imaginație. O fantă de timp și spațiu, precum cea de pe peronul 9¾ din Harry Potter; precum smârcurile din "Călăuza" lui Tarkovski.
#5. Prietenia pe care o cauți de-o viață.
Mateiu Caragiale, "Craii de Curtea-Veche" (1929)
Carte-drog. Umbli bezmetic. Dă damblaua în tine. În vârtejul boemiei, într-o lume strâmbă, patru bărbați se întâlnesc, se respectă, se sfârtecă. Doar unul îi ascultă pe toți ceilalți și-așa iese cartea.
#6. Cum economia a făcut franjuri România.
Bogdan Murgescu, "România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)" (2010)
Cartea lui Bogdan Murgescu este epică, nu se rătăceşte în multe cifre, dar nu le ignoră, nu pierde din aerul sobru al economiei, dar nici nu pierde hăţurile în populisme. Este echilibrul deplin pentru declinul vizibil al României.
#7. Lecția de istorie care ți-a lipsit la școală.
Constanța Vintilă-Ghițulescu - “Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească (1750-1860)” (2013)
O mașină a timpului cu numeroase arome și detalii. Mănânci la masa săracului, intri în sufrageaua bogatului, visezi ploaia cu cârnați. Suntem în secole trecute. Este vintage, este à la mode, este istoria noastră.
#8. Ce-i prostia asta?, îți zici. Râzi. Și-apoi vezi că ai râs de tine.
George Topîrceanu - "Strofe alese; Balade vesele și triste" (1920)
Topîrceanu ia un detaliu mofluz şi-l desface tandru în piese caraghioase. Autorul îşi joacă personajele pe mână, dar mai maliţioasă decât toate e joaca cu tine, cititorul. Poezia lui pare tâmpită, dar îl răpește pe cititor [...], care-i înjunghiat și se trezește fără ajutor.
#9. Când turnătorii spionau poeți, iar frica înghețase.
Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan - "Aer cu diamante" (1981)
Eram în lumea noastră înghețată de acum 30 de ani. [...] Turnătorii veneau la Cenaclu, beau cu poeții, îi trăgeau de limbă - jocul periculos era inclus în creație poate. Greu de găsit inteligență, ironie și creație în același loc, între atâția poeți, în literatura noastră. Doar avangarda a mai avut această bucurie.
#10. Când sunt proști intelectualii români?
Lucian Boia - "Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950" (2011)
Viziune asupra faptelor intelectualilor români din vremea lui Carol al II-lea până în gaura neagră a comunismului. Documentat, necruțător, ironic este Lucian Boia. Penibil, entuziast, în eroare e intelectualul interbelico-comunist - cu prea puține excepții.
#11. Hexi Pharma de secol XIX. Tragedia lăcomiei.
Ion Slavici - "Moara cu noroc " (1881)
Ghiță și familia lui se mută la cârciuma „Moara cu Noroc”, unde speră ca banii să-l scoată din cenușiul existenței sale: bărbat cu nevastă, doi copii, soacră, viață fără primejdii. Incapabil să stăpânească forța sălbatică a duhurilor locului, Ghiță pierde tot.
#12. Șederea cu sinele la masă. Demnitatea regăsită a mâncatului.
Radu Anton Roman - "Bucate, vinuri și obiceiuri românești" (1998)
Întâi, înainte de 1989, a fost prosteala mâncării. Și-apoi a apărut, parcă din sine, Radu Anton Roman cu cartea sa - și-apoi cu emisiunea sa. Era uriaș ca om, cu vocea lui voluptuoasă. Nu a făcut mare lucru, dar a făcut un gest esențial: a dat demnitate mâncatului.
#13. Este capățâna ta, bre, biet om. Gândirea nu-i o chestie așa, numai pentru intelectuali.
Sorin Vieru & Robert Vieru - "Riscul gândirii" (1990)
Dacă era citită în 1990, cartea asta ar fi schimbat istoria intelectualității noastre, aia câtă este, dar și pe a clasei politice. Literatură de sertar. Una dintre puținele cărți scrise pe vremea înghețată a gândirii comuniste, fără vreo speranță de publicare.
#14. Marea speranță a romanului politic românesc.
Marin Preda, "Moromeții I" (1955)
Până la Moromete ne lipsea țăranul inteligent în literatură. Scrierile lui Marin Preda - „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni” - tipărite în tiraje uriașe, circulând clandestin, au hrănit iluzia libertății de exprimare în vremuri înghețate.
#15. Decalogul în versuri, hazliu ilustrat cu povești de viață.
Anton Pann, “Povestea vorbei" (1847)
Nevinovății ce trec de cenzuri. Anton Pann face legătura, în istoria noastră, între literatura orală și cea tipărită. Culege folclor urban, îl trece prin sita biblică și îl scrie cu gândul de a vinde cartea astfel compusă prin târguri.