caragiale-opere-vol-3_2011-editie-criticaUmorul face haz de necaz în România. De ce? Să fim serioși, nu umorul ne face un popor distinct. Și englezii cred la fel. Deci, Umorul-trăsătură națională nu este altceva decât o construcție mitologică. La fel cum astăzi Caragiale nu mai este contemporanul nostru. Motivul este simplu! Caragiale nu se citește. Care ești, bă, ăla care pune pe instagram citate din Caragiale. Lumile s-au schimbat, valorile s-au șifonat. E clar că pentru Creangă, Caragiale este nevoie în primul rând de dicționar pentru a fi înțeleși de contemporanii de 18 ani. Dacă e nevoie de dicționar, adio râs. Râsul e spontan. Eu am râs chiar și la Țiganiadă, cine mai râde azi?

Cu toate acestea, asta este lista mea de cărți la care am râs și cărți cu care nu mă fac de râs.

Și autorii aleși de mine mi-au dat acces la un întreg mecanism pe care-l pot desface în bucăți.

  1. Umorul merge doar între oameni de aceeași tagmă (cultură, obiceiuri, limbă). Oricare din acești parametrii se schimbă devine dificilă înțelegerea și se anulează, nu?, spontaneitatea.

2. Așa că atunci când o ardeți “pe umor” vedeți de grupul respectiv are tabieturi comune exersate. Creangă, Caragiale funcționează în gașca dela Junimea. Supraviețuirea lor în veacuri a fost dată de limbă, în primul rând, cea care a făcut posibilă înțelegerea situațiilor descrise. Abia apoi situațiile perpetuate în societatea românească au transformat un Creangă, un Caragiale în contemporani. Dovadă astăzi, modificarea masivă a limbii, îi face desueți la Creangă-Caragiale.

3. Cu mult mai aproape de noi sunt Ionesco, Vișniec. Ambii au școală franțuzească de scris și experiență a lecturii realității românești. Asta nu-nseamnă altceva decât faptul că au găsit vehicole, limba și tehnicile de scriere, care au supraviețuit ceva mai mult în timp. Le va suna și lor ceasul.

 Bucură-te!

 

amintiri-din-copilarie_1_fullsize1890&1892

Scrierile lui Ion Creangă

 

Scrieri de inițiere în viață.

O lume cu poftă sănătoasă de viață, în care falsele tabuuri n-au ce căuta: nici fantezia sexuală, nici punerea la respect a morții. Îți face viața mai ușoară. Și te-nvață că e omenește să greșești. Cît de vinovat poți să fii? Ești mereu un copil.

 

Poveștile îi plac Ioanei Bot, profesor univ. la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală. Ultima sa carte publicată: Autoportret cu principii (2015):

„Nimeni nu a reușit să spună despre ea nici „ce fel de carte este” (de povești folclorice? de înțelepciuni ascunse?), nici care e cititorul ei ideal (copilul sau adultul?). Stilul Poveștilor, încărcat și baroc, a devenit o „legendă” a istoriei literare – nici un țăran nu vorbește „limba lui Creangă” și nici o frază esențială din istorisirile lui nu are un singur sens. Cruzimea jocului e fascinantă: după ce mănâncă iezii, lupul mânjește pereții casei cu sângele lor și pune tigvele rânjite în fereastră, să pară că își așteaptă mama. Dacă vă apucați de citit, se lasă, într-adevăr, „cu sânge pe pereți”: nu veți mai ști cum să ieșiți întregi din carte.”

 

 

“Amintirile” îi plac lui Valeriu Roman, maistru tîmplar:

„Amintirile” ne dau de înțeles că fiecare om în viață trece prin copilărie și învață de la unul si de la altul cîte ceva pentru viața sa.”

 

 

 

 

caragiale-opere-vol-3_2011-editie-critica1908

Opere complete de Ion Luca Caragiale

 

Îmi place Caragiale. Cînd îl citesc rîd. Rîd ca prostul. Rîd de mine. De lumea mea necoaptă. Hrănită cu vorbe, aceasta se trezește, visează, lucrează vorbe. Doar de „1 Aprilie”, lumea farsei își înghite hohotul. Mitică urbanul nu poate fi ucis decît de omul care nu știe de glumă. În lumea lui Caragiale, cititorul ori hohotește, ori iese din ea ca boul.

Cartea îi place lui Iulian Comănescu, analist media:

„Creangă ne-a creat trecutul, dar Caragiale ne-a inventat viitorul. Însăşi familiaritatea cu care toată România îi spune "Nenea Iancu" are ceva involuntar caragialesc în ea.”

 

618018ebac6792655acf278630b107d5-2035894-1000_10001925

Țiganiada sau Tabăra Țiganilor de Ion Budai Deleanu

 

Epopeea fricii. Eroico-satirică.

De fapt de ce ne e frică? De noi, de război, de turci, de necunoscut. Cum să-ți fie frică de toate acestea, cînd ai libertate? Omul pe cît de liber este, pe atît e mai laș. Și ce ți se-ntîmplă cînd ești laș? Construiești piedici, utopii. azi este bolovănoasă la lectură. Cine o duce la capăt, campion.

Cartea îi place Sorinei Big, Acquisitions Director:

„The Lord of the Rings al românilor… păstrînd proporțiile la nivel de volum și complexitate. Mit, ritual, motiv, credință, simbol… antro- și mitologie.”

 

9cf377a1d331495f264b2760b7b34e2e-2492700-700_7001954-1981

 

Teatru de Eugen Ionesco

Nu-i de rîs. Dar nici de plîns. Rămîi perplex, tablou.

Ionesco nu e întreg la minte. Lucrurile sînt „deșurubate”, deraiate, fiecare dintre eroii, întîmplător urcați pe scenă, sînt, ca noi toți, „victimele datoriei”. Dacă tot acest eșafodaj se numește absurd, oh, cît de normal este totul. Pretextul banal. Rezultatul? Oamenii de pe scenă sînt „măcelăriți” de propriile lor cuvinte. Cartea îi place Danei Drăgoiu, manager firmă IT:

„ Eram la Cepari. „Scaunele” de Eugen Ionescu am jucat-o într-o poiană în satul Cepari, Argeș. Neelectrificat atunci. Lămpi cu gaz. Aveam 19 ani.”

 

1965

 

BookMarinSorescuSingurPrintrePoetiPoeme de Marin Sorescu

 

Șmecherie poezie.

Poante despre lume și viață. Se dă un scaun, se dă un om, se dă un Dumnezeu. Sorescu găsește cea mai crasă banalitate spusă despre acestea și-o interpretează dintr-un unghi surprinzător și te bagă în „boală” metafizică. Te fură de pe „ouăle” gîndirii tale la prima mînă, inteligent și vînjos.

Cartea îi place lui Mirunei Munteanu, jurnalist:

„Despre poezia lui Sorescu n-am cum să scriu în trei rînduri. Pot cel mult să vă povestesc despre niște nopți fermecate, spre sfîrșit de adolescență, cînd ne prindeau zorile citindu-l șoptit, să nu ne prindă părinții fumînd....”

 

caravana-cinematografica-si-alte-povestiri_1_fullsize1985

Caravana cinematografică de Ioan Groșan

Personajele își scufundă propriile corăbii și mor în ridicol.

Totul se găsește aici: „O dimineață minunată pentru proză scurtă” este discuția despre proză dintre șeful dela Legume-Fructe și un scriitor. Tu, ce crezi că iese din asta?

 

Cartea îi place lui Ioan Big, event manager:

„ Cartea lui Grosan ramane pentru mine una din culegerile de povesti... fara varsta !”

 

 

 

978-973-50-5379-6-X.promo1987, 1993, 1998, 2001

Caii la fereastră, Angajare de clovn, Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vișniec

 

Titluri ca astea „ocupă scena”, spun despre ce e vorba. La ce să te mai aștepți?

La tragic-comic-grotesc-absurd. Lumea asta e mereu în prim plan, știți cum e la revoluție? „toată lumea” și „nimeni”, jucînd într-o permanentă intrigă falsă.

Piesa „Angajare de clovn” îi place Alinei Mușătoiu, jurnalist:

„As vrea sa dorm la tine-ntre pagini..”

Teatrul lui Vișniec îi place și lui Florin Toma, prozator:

„Planeta hermeneutică în care trăieşte Vişniec este un poliedru ce ascunde în străfunduri o dualitate straşnică.”

 

nekrotitanium-planeta-moldova_1_fullsize2010

Nekrotitanium de Planeta Moldova

 

Romanul scris special Tîmpit al literaturii române.

Rîzi în cascadă: Mitoș Micleușanu&Florin Braghiș te seduc cu logica și senzaționalul, dar în fapt își bat amarnic joc de tine. Nu este frază în care să nu ți se dea pe tavă cîte un fapt divers, aglomerarea aceasta perversă plus împreunarea mecanică a întîmplărilor rup orice limită narativă. Ce să faci decît să rîzi ca tîmpitul că ești fraierul unor artiști ce vor să demonstreze că din prea mult nu iese decît nimic. Fiindcă romanul lui Ionel este despre bazaconia asta a nimicului răscolit cu artă.

Cartea îi place lui Sorin Manole, fotograf:

Planeta Moldova îmi place. „Nekrotitanium” mă doboară. Cum au putut, domle, să scrie așa ceva?”