UnknownÎn clasa a XI-a, a venit tovarășa ministru Suzana Gâdea, cu o brigadă întreagă de inspecție, la noi la clasă. Eram doar 18 elevi, o clasă supraselecționată. Directorul ne-a chemat la el în birou să ne vorbească: „Dragilor, vă rog să veniți în uniformă câteva zile, cu număr matricol, să nu mai fumați în baie, până pleacă tovarășa, după aceea ne vedem de-ale noastre.” Ne respecta mai mult pe noi decât pe cei de care atârna cariera lui!!
Ca să scurtez, atitudinile pe care le-am învățat au fost mai importante decât materia predată.

 

Să facem diferența dintre schimbare și reformă. În învățământul românesc, au fost prea multe schimbări, prea puține reforme. O reformă este o schimbare care optimizează, ameliorează sistemul. Vă las pe dumneavoastră să stabiliți câte schimbări și câte reforme s-au făcut.

 

 

1. Elev fiind, ce ați învățat la școală? Lucruri bune. Amintiri memorabile.

Am învățat, ca toată lumea, ce se preda pe atunci în școală. Eram cam golan, dar în fiecare an mă aflam printre premianți, iar de două ori m-am întors cu premiul 3 de la olimpiadele naționale. N-au contat prea mult în viață toate astea. Mult mai mult mi-au folosit în viață valorile pe care le transmiteau profesorii mei. De la ei am învățat demnitatea. În liceu, profesorul meu de biologie era doctor în genetică, blocat de clicile universitare de pe vremea aceea să intre în universitate; profesorul de engleză – un om remarcabil, fost deținut politic, profesoara de literatură, doamna Onojescu, mai cultă decât trei sferturi din criticii literari pe care ne obliga să-i citim. Toți veneau la școală după ce stăteau dimineața la cozi, trăiau în apartamente reci, aveau bani puțini, dar nimeni nu se plângea de nimic. Când apăreau pe coridoare sau în clasă, parcă erau ființe eterate; nimic din mizeria cotidiană în care și ei trăiau nu lăsa urme pe modul lor de a fi.
Tot de la ei am învățat respectul pentru lucrul bine făcut și pentru cel care îl face. Dacă ne prindeau într-o zi cu tema nefăcută, ne trânteau un 3, dar ziua următoare, dacă știam, ne dădeau fără regrete 10. Ne simțeam respectați.
În clasa a XI-a, a venit tovarășa ministru Suzana Gâdea, cu o brigadă întreagă de inspecție, la noi la clasă. Eram doar 18 elevi, o clasă supraselecționată. Directorul ne-a chemat la el în birou să ne vorbească: „Dragilor, vă rog să veniți în uniformă câteva zile, cu număr matricol, să nu mai fumați în baie, până pleacă tovarășa, după aceea ne vedem de-ale noastre.” Ne respecta mai mult pe noi decât pe cei de care atârna cariera lui!!
Ca să scurtez, atitudinile pe care le-am învățat au fost mai importante decât materia predată.

2. Care erau limitele sistemului, totuși, la vremea când erați elev?

Erau destule. Ideologia comunistă a schimonosit educația. Istoria și celelalte științe sociale erau infectate de ideologie; tot ideologia ne făcea să participăm forțat la defilări de 23 August și tot ea a distrus activitățile de voluntariat, pentru că le-a numit muncă patriotică și le-a făcut obligatorii. Până azi mai purtăm sechelele acestor experiențe: nu ne cunoaștem prea bine istoria, avem carențe mari în înțelegerea proceselor economico-sociale și suntem destul de reticenți la voluntariat.
Apoi, condițiile de învățare erau deplorabile. Eram duși la „practică agricolă” până toamna târziu, apoi „recuperam materia” (adică eram forțați să învățăm mult și superficial!). Pe urmă, venea iarna și înghețam efectiv în clasă, iar după-amiaza se lua curentul și ne făceam temele la lanternă sau la lumânare…
În plus, într-un regim totalitar, întreg învățământul a căpătat accente totalitare: o singură programă școlară (fără discipline opționale), un singur manual valabil (fără alternative), un centralism excesiv și ineficient, de care nici acum n-am scăpat.

3. De ce ați devenit profesor?

Mi s-a părut fascinant că aș putea fi pentru elevii mei ceea ce au fost profesorii mei pentru mine. Și acum, după mulți ani la catedră, îmi place să predau. La ce bun să cunoști dacă nu poți împărtăși cunoașterea? În plus, meseria de profesor îți dă foarte multă libertate. Nu numai pentru că ai vacanțe, dar, mai ales, pentru că poți să predai aceeași lecție în atât de multe feluri și nimeni nu te îngrădește să experimentezi, să predai anul acesta într-un fel, anul viitor altfel. Mă simt foarte liber când țin un curs, iar pentru mine libertatea e cel mai important lucru.

4. Ca profesor, care au fost/ sunt greutățile întâmpinate în sistem?

Tragedia, sub comuniști, începea imediat după terminarea facultății, când veneau repartițiile obligatorii. Era interzis să fii repartizat într-un oraș mare, așa că aveai toate șansele să sfârșești într-un sat îndepărtat și să te îneci în alcool. Am avut prieteni, minți briliante, care s-au ratat astfel. Dacă eram norocoși, prindeam un loc de unde se putea face naveta, care era, cum ar spune Budai-Deleanu, „un poemation eroi-tragi-comico-satiric”. După 2-3 ani de la terminarea facultății, ne mai întâlneam cu vechi colegi și nu ne venea să credem cât de uzați arătam. Atunci,ca și acum, banii erau puțini, dar spre deosebire de ce se întâmplă azi, nu prea făceam caz de asta.Acum dificultățile țin mai ales de insuficiența banilor dar și de birocrația excesivă din sistem.

5. Ați format generații întregi de studenți. Ați simțit diferențe între acestea? Care erau carențele acestora cu care intrau în facultate? De unde veneau aceste carențe?

Sunt diferențe între generații, dar asta e ceva firesc, ține de înnoirea socială. Noi am fost crescuți într-o etică a datoriei, ni se spunea tot timpul câte datorii avem și foarte rar că avem drepturi, eventual dreptul al muncă. Generațiile de după ’90 au crescut într-o etică a drepturilor, își cer mereu tot felul de drepturi, cam uită că mai au și ei datorii, și asta nu e bine. Am văzut tot mai mulți studenți care suferă de iluzia cunoașterii: cred că știu mult mai mult decât efectiv știu. Asta li se trage de la evaluarea superficială din liceu, unde primesc note mari pe muncă puțină, dar și din universitate, unde admiterea este adesea o formalitate, iar promovarea – facilitată de obsesia universităților de a nu-și pierde studenții cu taxă. Vina e în primul rând a noastră, nu a lor; cum i-am format, așa îi avem.

6. Când a început degradarea sistemului? Cum ați simțit?

Vă amintiți că Ceaușescu lansase conceptul de societate socialistă multilateral-dezvoltată (celebrul „ssmd”), adică să facem de toate, în toate domeniile, că putem. A ruinat societatea cu concepția aceasta. A venit, însă, rândul universităților, după 1990, să-i ducă mai departe mostenirea!. Beneficiind de autonomie universitară, au creat zeci de facultăți noi, sute de specializări universitare. În loc să-și maximizeze punctele forte, să se dezvolte intensiv în domeniile în care aveau oameni competenți și să fie ponderate în dezvoltarea de noi secții, s-au dezvoltat extensiv, au explodat ca ciupercile atomice. Au fost aduse, apoi, în pripă, tot felul de persoane care au devenit cadre universitare, ca să poată fi susținute aceste noi secții. Universitățile s-au degradat singure, pentru că au devenit ssmd-uri în miniatură și au facilitat astfel accesul la poziții didactice pentru mii de impostori. Efectul se vede acum clar: zeci de specializări universitare total nerelevante pentru piața muncii, găști universitare care se autoclonează și se polarizează când le ataci, performanțe științifice foarte scăzute. Acum vreo 6-7 ani, Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic de la UBB a scos la concurs 23 de posturi didactice într-o singură sesiune de concurs (cam cât scoate o întreaga universitate ca Oxford sau Cambridge în 4-5 ani)!!!! Atunci am vrut să plec din universitate. Am rămas,totuși, dar m-am retras deliberat într-o poziție marginală, iar de atunci nu mă mai mândresc că sunt universitar. Învățământul preuniversitar s-a degradat constant, după ’90. Prin ’90-’92, când salariile tuturor categoriilor sociale au crescut (și, pe atunci, majoritatea oamenilor primeau salariile de la stat, indiferent că lucrau în economie sau în alt domeniu), salariile profesorilor au rămas neschimbate, motivându-se că ei au siguranța locului de muncă, nu ca cei din industrie. Atunci s-a creat prăpastia dintre salariile profesorilor și media salarială, care s-a perpetuat mereu. Ulterior, personalul din învățământ s-a sindicalizat puternic (cotizația pentru sindicat se reținea direct din salariu!) și a început să fie dominat de sindicalisme păguboase. Dăscălimea se plângea peste tot, mai ceva ca evreii la apa Vavilonului, iar mentalitatea „întâi să ni se dea salarii mai mari, că după aceea noi vom face școală ca lumea” a devenit dominantă. Această atitudine a adus prejudicii imense breslei. Dacă, cu un salariu mai mic, îți faci datoria – impui respect. Dacă, la același salariu, te plângi excesiv și-ți faci treaba de mântuială, obții un pic de compasiune, dar și multă lipsă de respect. Ca urmare, profesia s-a devalorizat, iar școlile au fost ocupate de cadre didactice de slabă calitate. Evident, încă mai avem o minoritate de profesori extraordinari, cărora nu suntem vrednici să le mulțumim, dar ei sunt puțini și vocea lor nu se prea aude prin cancelarii.

7. Care au fost diferențele dintre reformele comuniste și cele postrevoluționare?

Să facem diferența dintre schimbare și reformă. În învățământul românesc, au fost prea multe schimbări, prea puține reforme. O reformă este o schimbare care optimizează, ameliorează sistemul. Vă las pe dumneavoastră să stabiliți câte schimbări și câte reforme s-au făcut.
Sub comuniști, au fost multe schimbări, făcute adesea după hachițele leader-ilor din acea vreme. Unele – botezate „reforme” – au fost contrareforme nemiloase. Așa-numita reformă a învățământului din 1948 a fost o lovitură crâncenă în tot ce avea învățământul românesc mai bun. Toți intelectualii de vârf au fost scoși de la catedră și au înfundat pușcăriile. Cred că o singură reformă reală a fost făcută în socialism, pe când ministrul educației era Mircea Malița. El a venit cu ideea liceelor de informatică, el a făcut campusuri universitare și a încercat să sincronizeze învățământul românesc cu cel din Occident. Schimbările, inspirate sau nu, făcute de comuniști, au avut totuși două atuuri: (1) nu ignorau cerințele angajatorilor, economia existentă atunci și (2) implementarea lor era rapidă (unul dintre puținele avantaje ale unui regim totalitar).
Reformele postdecembriste, cele puține, câte au fost, au fost implementate prea lent, ciuntite și n-au fost susținute financiar.

8. Sunteți dintre cei care au reformat sistemul. De ce? Cu ce greșiseră cei de dinainte? Cu ce greșesc actualii guvernanți față de reforma făcută de dumneavoastră?
Ca să nu apară că trag spuza pe turta mea sunt nevoit sa va dau un raspuns mai lung, să narez niste fapte, care pot fi verificate și judecate impațial și de cineva dinafara, independent.
În 2004-2005, ca ministru, am făcut trecerea la sistemul Bologna, în învățământul superior – pentru că trebuia compatibilizată structura învățământului de la noi cu cea din Occident. Altfel, rămâneam la un învățământ „original românesc”, cam cum voia Iliescu „o democrație originală”.Am suportat șarje întregi de calomnii pentru ce am făcut. Și astăzi mai sunt universitari care cer reîntoarcerea la vechea formă și pun pe seama sistemului Bologna degradarea din învățământ. Aberează! Cel mai performant învățământ din Europa, cel britanic (a se vedea ranking-urile internaționale) este exact după sistemul Bologna, ba chiar a stat la baza acestuia. Dar, desigur, e mai comod să dai vina pe sistem în loc să-ți recunoști incompetența.
În 2005, am dat Ordonanța de Urgență privind asigurarea calității, pentru că trebuia blocat delirul de a crea universități, de stat sau private, peste tot unde oprea trenul. Poate vă amintiți, înainte de 2005, acreditarea unei universități era dată de CNEAA (Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică). Acesta era subordonat total parlamentului și era condus de parlamentari. Prin urmare, dacă un parlamentar voia o nouă universitate, le spunea colegilor din CNEAA, aceștia mergeau la fața locului, constatau, bineînțeles, că sunt îndeplinite condițiile, făceau un raport favorabil și elaborau proiectul de lege pentru înființarea unei noi universități. Care era aprobat – de cine credeți? – de distinșii parlamentari. Asta ca să știe lumea de ce apăreau universități ca ciupercile după ploaie. Am desființat CNEAA, am înființat o nouă agenție de asigurare a calității,independentă de parlament și minister, cu noi reguli. Nu e perfectă, dar doar o singură universitate a mai fost înființată după aceea.
Tot în 2005, am obligat comunitatea academică să publice în reviste cotate internațional dacă vrea să promoveze, pentru că vizibilitatea internațională a cercetătorilor noștri era extrem de scăzută. Și acum stăm destul de prost, dar de peste 3 ori mai bine decât înainte de această decizie, iar acest lucru se poate verifica.
Am demisionat pentru că n-am primit banii necesari să continui reforma. Mi-am dat seama atunci că o reformă coerentă și consistentă trebuie foarte bine fundamentată înainte de a fi implementată. În 2006, președintele Băsescu a înființat Comisia de Analiză a Educației, la Cotroceni. În 2007, după o analiză riguroasă a sistemului, am făcut public Raportul România Educației, România Cercetării, în care am făcut diagnoza sistemului și am propus soluțiile de reformă. Apoi, am negociat aceste soluții cu toate partidele parlamentare și cu sindicatele și am elaborat Pactul Național pentru Educație (2008). Acesta a fost semnat de către toate partidele, sindicatele din învățământ și de 15 organizații non-guvernamentale, în speranța că reforma va fi susținută constant de toți actorii implicați.Buun, mi-am zis, acum dacă toți au semnat, toți o sa îl susțină! Apoi, pe baza acestui pact, am creat Strategia de reformă (Educație și cercetare pentru societatea cunoașterii), care a fost agreată, cu scrâșnituri, de către sindicate. Iar din această strategie am derivat soluțiile legislative pentru reformă. Andronescu era pe atunci ministru în Guvernul Boc I, nu le-a agreat, dar Guvernul și-a asumat răspunderea și au trecut. Din păcate, un paragraf a fost considerat neconstituțional, au urmat alegerile parlamentare, s-a constituit o nouă majoritate fără PSD și ministeriatul educației i-a revenit lui Daniel Funeriu. Am reluat iar eforturile și rezultatul a fost o nouă lege, pentru care Guvernul Boc II și-a asumat din nou răspunderea, pentru că altfel nu trecea, deși nu făcea decât să operaționalizeze principiile generale din Pact!!Cei care semnaseră pactul boicotau ceea ce au semnat! Așa a rezultat Legea 1/2011, Legea Educației Naționale. Această lege – rezultatul unui demers coerent (diagnoză-pact-strategie-soluții legislative) – promovează o reformă consistentă și coerentă. Nu o spun eu, o spune Banca Mondială, o spune Comisia Europeană, o poate spune orice specialist de bună credință. Ea a stârnit însă furia mediocrității din sistem, a sindicatelor, care, în cârdășie cu PSD-ul, au modificat-o în 96 de locuri. Alte paragrafe nu sunt modificate, dar, pur și simplu, nu sunt aplicate.Iată ce am făcut, a propos de reformă, și de ce am făcut.
De ce greșesc autoritățile actuale? Pentru că au realizat aceste modificări „din pix”, fără o diagnoză, fără o strategie, fără un pact. În spatele lor nu e nici un demers riguros, doar o cârdășie de interese ale majorității conservatoare, nu ale minorității progresiste.
Acum fac dezbateri publice pe o nouă lege. Eu susțin dezbaterile publice, dar ele trebuie să aibă la baza lor niște documente fundamentate științific, nu o colecție de păreri, care camuflează interese. N-am mare prețuire pentru cei care încearcă să împace pe toată lumea, și capra, și varza, nu-mi plac varzocapriștii. Cred că soluțiile corecte trebuie să prevaleze asupra soluțiilor de compromis, agreate de toți. Eu am susținut ierarhizarea universităților, o măsură corectă. A fost anulată. Consiliul Național al Rectorilor și sindicatele au aplaudat. Iată o măsură agreată; da, dar incorectă. Am susținut angajarea profesorilor și a directorilor prin concurs la nivelul școlii, să reducem din politizare și să scăpăm de profesorii incompetenți. A fost anulată partea aceasta din lege, iar această anulare a fost agreată de sindicate și de larga majoritate a profesorilor din sistem. Da, dar e o decizie greșită, pentru că incompetenții sunt la adăpost. Am susținut clasa pregătitoare, era mai-mai să fiu linșat public. Ponta spunea că o anulează din prima zi, sindicatele o înfierau, asociația părinților, manipulată, era împotrivă. Soluția nu era agreată. Da, dar acum se dovedește o soluție corectă. Leadership-ul înseamnă să susții o idee corectă (= fundamentată științific), nu una agreată. E ușor să-ți ascunzi lipsa de idei și impotența în leadership sub lozinca „vrem să ajungem la soluții agreate de toată lumea”.

9. Presiune politică, reformări succesive. Ce efect psihologic are acest „regim de viață” asupra profesorului din sistem?

Cred că minoritatea reformistă e tot mai resemnată. Prea e ca-n legenda Meșterul Manole: ce clădim ziua, se dărâmă noaptea. Majoritatea conservatoare , însă, primește apă la moară: ea devine și mai conservatoare. Adică, dacă sunt atât de multe schimbări ale schimbărilor, hai să nu mai schimbăm nimic. Toți pierd, nimeni nu câștigă. Din păcate, pierde și țara asta.

10. Meditațiile. Folosesc? Ați făcut meditații ca elev? Faceți meditații cu liceenii pentru admitere? De ce?

N-am luat niciodată meditații, pentru că am avut șansa unor profesori extraordinari, pentru că m-am bazat pe capacitatea mea de efort și pentru că părinții mei o duceau prost cu banii. N-am dat meditații, pentru că prefer să fac cercetare-dezvoltare sau psihoterapie. Meditațiile sunt necesare, cel puțin în trei situații: a) când un copil deștept are în față un profesor prost; atunci e și etic, și eficient să recurgă la un meditator; b) când un copil mai puțin dotat are nevoie de un ajutor suplimentar față de cel primit la școală, chiar din partea unui profesor bun; c) când un elev foarte bun dorește să ajungă unul excelent și are nevoie de un mentor, nu numai de profesorul de la clasă.

11. Învățământ gratuit, obligatoriu, dar diferențe semnificative rural/ urban, orașe mici/ orașe mari, centru/ mahalale. Cum explicați?

Profesorii buni sunt o resursă foarte rară, la care au acces elevii din mediul urban, orașe mari, școli centrale și la care nu au acces elevii din rural, orașe mici și mahalale. Am putea filma lecțiile ținute de profesorii buni la toate materiile, din clasa I până în a XII-a, iar lângă aceste filme am putea adăuga exemple, contraexemple, exerciții rezolvate, euristici, informații suplimentare (deci, am constitui ceea ce în literatura de specialitate se cheamă „obiecte de învățare”). Apoi, am pune aceste conținuturi multimedia pe o platformă de învățare pe internet, accesibilă din orice școală, de pe orice telefon mobil. Dacă am face asta, o parte substanțială din aceste inegalități s-ar reduce. Toți copiii ar avea acces, măcar prin internet, la cei mai buni profesori și la lecțiile lor. Această soluție e prinsă, prin două paragrafe, în Legea Educației Naționale; pentru realizarea ei ai nevoie de câteva milioane de euro, pe care le iei din fonduri europene. Am atras atenția repetat asupra acestei soluții,dar guvernanții nu fac nimic; sunt ocupați, probabil, cu meandrele concretului și sinergia faptelor.

12. Care mai este astăzi autoritatea Învățământului românesc, în condițiile scandalurilor de plagiat, în condițiile în care „se fac bani” mult mai ușor și poți promova în poziții sociale fără multă învățătură?

Oamenii dau valoare unui sistem. Mai avem încă insule de profesionalism într-o mare de mediocritate. Mai sunt încă speranțe. Eu, de pildă, am un respect deosebit pentru atitudinile luate de Universitatea București în acești ultimi ani. După cum mai cred în autoritatea științifică și morală a multor profesori din sistem. Dar, e adevărat, sunt minoritari. Nu mercantilismul distruge educația, ci incompetența celor care fac educația și a acelor care-i conduc. În universități lucrurile sunt tot mai greu de schimbat, pentru că, pe lângă impostură, gasești mult narcisism. Oriunde mergi vezi cite un individ care lucrează de zor la propria lui statuie, în loc să facă ceva pentru binele public.

13. Există varii forme alternative (Waldorf, home schooling etc.), nu mai vorbesc de numeroase formule de trening, mentorat. Ce anume denotă această tendință comunitară?
Denotă faptul că soluțiile etatiste, tradiționale, de organizare a învățării și-au epuizat potențialul de creștere, că oamenii sunt tot mai nesatisfăcuți de ele și caută alternative. Aceste alternative trebuie susținute ferm (sunt citeva paragrafe explicite in Legea educației care le apără și, din fericire , nu au fost abrogate), pentru ca sunt surse de inovare a sistemului. De la marginali, de la cei care nu sunt mainstream, vine inovația.