Nu-i place să meargă cu avionul. Astfel încât anul trecut, luând trenul spre Târgul de carte de la Frankfurt, poeta Nora Iuga a intrat în aventura secolului: migrația. De povestea ei, inclusiv cea de pe strada Oamenilor Buni, m-am bucurat la Târgul Gaudeamus, când i-am luat următorul interviu pentru ziarul Târgului.

ISTODOR: Ce căutați în tren?

NORA IUGA: Sînt renumită pentru frica mea de a mă urca în avion.

ISTODOR: Ce anume vă înfricoșează?

N.I.: Tehnologiile. Eu m-am urcat prima oară în lift după 40 de ani. Urcam zece etaje cu piciorul. La 13 ani, dacă mama mă trimitea la cofetărie să dau un telefon, eu mă întorceam acasă și spuneam că persoana nu răspundea la telefon. Nu îndrăzneam să formez numărul de telefon.

ISTODOR: Totuși, poezia se alimentează din frică?

N.I.: Frica este creatoare. Sînt convinsă că și frica m-a îndemnat să scriu. Nu numai asta, ci și poveștile. Copil, nu dormeam fără povești, iar ele aveau un element terifiant - Dracu', Zmeul cel rău, Muma Pădurii.

ISTODOR: Și ați plecat cu creația la târg.

N.I.: La Frankfurt. Mi-am luat bilet la cușetă de patru paturi, că-s om modest, sărac o viață întreagă. Călătoria a început destul de suspect. Trenul a avut jumătate de oră întîrziere.

ISTODOR: S-au urcat emigranții.

N.I.: Am schimbat la Viena, dar aveam deja o întîrziere de două ore. Trenul meu de legătură plecase. Mi s-a spus că vine alt tren. Dar acesta este arhiplin cu emigranți. Însoțitotul, m-a primit, dar pe scări, alături de ciorchini de oameni. Cu chiu, cu vai, după plecarea trenului, am intrat în vagon. Locurile erau pline, nu se putea ajunge la WC. Călcam peste oameni cu copiii în brațe. Era un miros insuportabil. Dar au fost lucruri extraordinare. Credeam că austriecii sînt reci, extremiști. Dar multe femei austriece, care prinseseră un loc mai bun, luau copiii emigranților în brațe, îi alintau, îi mângîiau, le puneau suzeta în gură. O afecțiune maternală neînchipuită.

ISTODOR: Ce-a văzut poeta, fără vorbe?

N.I.: Da, ei nu vorbeau nici o limbă. Era un limbaj de semne și zîmbete. Erau neasemănători, îți dădeai seama că nu-s europeni. Erau îmbrăcați sărăcăcios. Tineri, lungani, ca niște sobe-tuci, sau scunzi de statură, rotofei, cu fețe îngrozitor de simple. Toți însă mergeau la restaurant și se întorceau de tot felul de sucuri, cafele. Nu știu de unde aveau bani. Printre ei, nu puțini care m-au impresionat fără margini. Fețe de o noblețe ca-n 1001 de nopți, femei frumoase, în pardesie din gabardină fină, cu turban, degete lungi, gesturi grațioase, vorbeau încet, șoptit. Era fascinant. Oamenii sînt atât de diferiți și pot fi admirați până la Dumnezeu și pot să-ți stârnească o milă fără de margini.

ISTODOR: Unde ați stat?

N.I.: Pe jos! Am avut ghinion. Cînd ne-am apropiat de Passau, ne-a anunțat șeful de vagon că trenul avea defecțiune tehnică. Încearcă s-o repare. A mai durat o oră jumătate. Mergea-se oprea, așa făcea trenul. S-a mai adăugat o oră jumătate. După o oră jumătate am fost coborîți în câmp. A venit locomotiva, dar trenul nu mai mergea la Frankfurt, ci la Nurenberg. În loc să ajung pe la trei după masă la Frankfurt, unde trebuia să fiu așteptată de prietenii mei, am ajuns la 11 noaptea. Ei credeau că am murit… la vîrsta mea se mai poate întîmpla și așa ceva lesne. Nu știam ce să fac, fără telefon. Trăiesc, nu-i așa, ca-n evul mediu, așa-mi place. M-am dus la poliție. Am vorbit printr-un grătar. Niciun ajutor. Am vrut să dorm în cortul emigranților. Nu era voie. Mi-au spus că există o poliție pe strada Oamenibuni, unde aș putea să dorm. Niciun om nu știa de strada Oamenilorbuni. Până la urmă, am întâlnit o tânără gravidă, un om bun, nu? - și ea mi-a fost îngerul păzitor. M-a dus acasă la ea. Nu vă pot lăsa în casă. M-a alintat. Duș, ceai fierbine, pat de puf. Niciodată în viața mea nu am dormit într-un asemenea pat. A doua zi dimineața, ca-n sânul lui Adam. A doua zi târgul a răsuflat ușurat: poeta Nora Iuga n-a murit.