Văd o colecție de amintiri contondente din copilărie în cazul situației norvegiene. Nu e român pe Facebook să nu și-o fi luat-o în copilărie. Oamenii mari de acum își amintesc de fundul lor înroșit, de obrazul rușinat. Caraghios, nu-i așa?

Să observăm însă că vremurile, codurile sociale, s-au schimbat. Nu-s pentru civilizarea cu forța. Dar părem, din declarații, că sîntem de acord cu civilizarea (legi aliniate Occidentului).

Norvegia a ajuns la un acord social în privința asta. Experiențe repetate plus political corectness, au creat formula aceasta: luatul copiilor în cazul în care ți-i agresezi, plus aplicarea legii fără șovăială. Norvegia nu e UE, dar este "civilizație" sau nu? Cine răspunde?

În România nu am hotărât nimic, și părem a fi incapabili să ajungem la un acord social.

Avem o reacție cu adevărat oficială? Nu. Unde sînt părerile celor care, pe fonduri europene, conduc campanii antiviolență în familie? Care-i părerea lor? Ce i-au învățat pe ei fondurile europene? VIP-urile care au dat declarații contra palmei acum, prin amintirile lor rezonabile, se contrazic.

Care a fost rostul obținerii de către ONG-uri a fondurilor europene, care a fost rostul ca personalitățile publice să se pronunțe împotriva palmei educative - dacă acum tac? Sau dacă nu tac, își amintesc de palma taților și mamelor lor? Fondurile astea trebuiau să creeze un mediu de dezbatere. Experiența acumulată prin trainnguri, seminarii.

Întrebarea este: unde ne e coerența civică?

Norvegienii, blamați pentru exces, au ajuns, la capătul unor experiențe sociale, la o concluzie.

Noi?