12285787_870801456351441_366310327_nRaluca Berci: doctorat în Franța astăzi.

Despre șocul traumatic: Paris 2015.

Despre traseul său educativ: Vichy și Toulouse, Cluj, București.

Acumularea mai multor frustrări m-au determinat să plec. N-a fost o „fugă”, ci o opțiune de a trăi ceva mai sănătos.

1. Care sunt emoțiile "dominante" ale Franței de astăzi?
Frica, lipsa de siguranță, lipsa de înțelegere a evenimentelor, stări puse oarecum în umbră de un puternic sentiment de solidaritate.
Franța a asistat la două episoade de groază anul acesta, fără a se lăsa însă paralizată prea mult timp de loviturile dure primite în urma atacurilor teroriste.
Imediat după scena din redacția Charlie Hebdo, din ianuarie, îmi amintesc că în paralel cu imaginile și titlurile șocante din presă și de pe canalele de știri ce anunțau „prezența teroristă” , sloganul „Je suis Charlie” inunda practic rețelele de socializare sub formă de hashtag sau de imagine. Formularea a funcționat ca un scut colectiv împotriva actelor violente comise de atacatori, în orele imediat următoare evenimentului. În plus, a creat un intens sentiment de apartenență în rândul oamenilor. Rămâne impresionantă omogenitatea socială evidențiată de marșurile tăcerii ce au avut loc în numeroase orașe din Franța, dar și din lume, dintre care cel mai memorabil este „marșul republican” din Paris. Am participat la cel din Clermont-Ferrand, orașul în care locuiesc. Marea de oameni care se deplasa lent și în liniște sub deviza „Je suis Charlie” a funcționat ca o terapie pentru francezi. La fel și trezitul de dimineață și alergatul prin frig după primul număr Charlie Hebdo apărut după atentate. Simțeai că faci parte dintr-un tot ce nu va putea fi doborât, dimpotrivă. În perioada ce a urmat, sentimentul de insecuritate a fost diminuat și de impunerea planului Vigipirat de către guvern: patrularea permanentă a unui grup de militari în locurile publice a provocat inițial sentimente mixte în rândul locuitorilor, inducând senzația unei atmosfere de război, însă mai apoi, simpla lor prezență a devenit un reconfort, cel puțin la nivel vizual.
Atacurile recente, din noiembrie, au determinat o revenire puternică a sentimentului de nesiguranță. Este de altfel o urmare de o amploare neașteptată a episodului Charlie Hebdo. Francezii au „răspuns” și de această dată cu un intens elan de solidaritate resimțit pe rețelele de socializare în primul rând, Facebook-ul și Twitter-ul jucând un rol major în reconfortarea oamenilor. Empatia este adesea împărtășită acum prin postări ce conțin sloganul „Pray for Paris”. Dincolo de virtual, lumea resimte însă din nou nevoia să-și manifeste doliul în mod public și se forțează moral, în același timp, la o revenire în cotidianul de dinainte, încercând să atenueze șocul moral trăit.
Monumentele din piețele centrale ale orașelor au redevenit între timp altare. După ultimele atentate, la fel și ferestrele locuințelor oamenilor.
2. Este o ciocnire a două culturi, două feluri de a educa OMUL?
Vorbim mai degrabă de o minoritate a unei culturi – islamismul radical, în cazul de față, ce încearcă să impună o „corecție”, o „purificare” culturii occidentale per ansamblu, bazată pe o interpretare complet distorsionată a Coranului. Mesajul religios a devenit instrumentalizat și folosit în scopuri opuse, fiind asociat actualmente cu manifestări sângeroase ce induc groază în rândul persoanelor nevinovate. Omul din spatele acestui mesaj religios corupt se servește de forța divină pentru a readuce „perverșii”, „necredincioșii”/occidentalii pe drumul cel bun prin anihilarea vieții lor. El acordă astfel puțină valoare vieții, încălcând din start un drept omenesc fundamental în Islam ("...Nu ucideți pe nimeni pe nedrept, căci Allah v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le poruncește. Poate veți pricepe!" [Coran VI:151]). Asistăm la un fel de atmosferă upside down impusă de credință, ce nu a avut în nici un moment al istoriei ca obiectiv proliferarea vreunei forme de rău în sufletele oamenilor, din contră.
Nu consider așadar că este vorba despre două feluri de a educa omul, ci mai degrabă despre aderarea unor ființe fragile, naive, frustrate, fără repere la o formă de extremism ce pervertește textele religioase musulmane.

 

La Vichy, mi s-au oferit doar baze teoretice, sugestii de lectură și mai apoi am fost lăsată să-mi bat capul singură pe redactarea sau pe conceperea de proiecte. N-am avut nici suporturi de curs consistente, nici teste-grilă, nici nevoie de prezențe obligatorii.

3. Ce-nseamnă învățământul la Vichy și Toulouse? Cum arată el la Cluj?
Am fost împărțită între mai multe orașe pentru studii, dar asta e o parte mișto a pregătirii universitare. M-a determinat să mă confrunt vrând-nevrând cu diverse ritmuri și stiluri de învățare, reguli și oameni.
Una dintre diferențele majore între cele două sisteme educaționale este dozarea părții teoretice, în raport cu partea practică. În învățământul din afară, vorbesc în special de experiența de la Vichy, mi s-au oferit doar baze teoretice, sugestii de lectură și mai apoi am fost lăsată să-mi bat capul singură pe redactarea sau pe conceperea de proiecte. N-am avut nici suporturi de curs consistente, nici teste-grilă, nici nevoie de prezențe obligatorii. Ce am resimțit când am început studiile aici a fost accentul pus pe exprimarea unui punct de vedere personal, fundamental în cadrul cursurilor. Am avut și la Cluj cursuri mai puțin sforăitoare în care nu ți se permitea să fii puturos și să nu gândești. Dar scăpam totuși mult mai ușor cu învățarea notițelor la mare parte dintre cursurile propuse, ceea ce n-a mai fost cazul aici.
Doctoratul e diferit, te obligă să devii mult mai autonom și să te manage-uiești în permanență. Există însă o implicare pronunțată a universității în viața studentului-doctorand în Franța. La înscriere ești obligat să semnezi o asigurare medicală, ești susținut prin diverse ateliere propuse să-ți îmbunătățești calitățile de comunicare, să te antrenezi în fața unui juriu înaintea susținerii tezei, ești încurajat de profesorul coordonator să participi la seminarii de echipă, unde se discută și analizează nu doar teme „mari”, dar și grijile mărunte ale doctoranzilor. O a două diferență majoră între cele două tipuri de învățământ e valorizarea studenților în viața universitară.

 

 

În primul an de liceu, am luat un 2 o dată la ora de istorie pentru că am primit ca subiect de extemporal să desenez „fidel” o hartă. Profesoara de latină ne scădea puncte dacă nu memoram toate semnele de punctuație la „Gaudeamus igitur”

 

4. Cum te-ai format în România? Ce te-a marcat la Franța în sistemul educațional?
În România am fost educată până la un anumit punct cu multe idei fixe. Într-un sistem de învățământ, în mare parte, țeapăn, fad și încuiat.
În primul an de liceu, am luat un 2 o dată la ora de istorie pentru că am primit ca subiect de extemporal să desenez „fidel” o hartă. Profesoara de latină ne scădea puncte dacă nu memoram toate semnele de punctuație la „Gaudeamus igitur”. M-am lovit de mulți profesori cu un simț pedagogic inexistent sau cu tehnici de învățare ferme. În facultate, experiența a fost diferită. Are și universitatea dinozaurii ei, dar sunt și profesori extraordinar de bine pregătiți și m-am „agățat” de ei pentru a-mi întări ambiția de a merge mai departe cu studiile. Nu neg însă că acumularea mai multor frustrări m-au determinat să plec. N-a fost o „fugă”, ci o opțiune de a trăi ceva mai sănătos.
Sistemul educațional din Franța are și el bubele lui, cred că cel mai mult m-a marcat partea administrativă extrem de complicată, noduroasă, ce pare interminabilă uneori. E exact așa cum o ilustrează scena „La maison qui rend fou” din filmul „Les 12 travaux d’Asterix”.