Toate universităţile ne închideau uşile

Prima revista Philosophy & Stuff

(pozele sunt ale lui Vasile. Mulțumesc)

Cum ai învățat tu?

Am învățat la început foarte bine. Eram cel mai mic dintr-o familie de cinci copii și aveam în fața mea un frate bun la școală, mare bătăuș și sportiv și o soră aproape genială. Era olimpică și ar fi terminat cu medalie de aur (pentru cei cu 10 pe linie în URSS primeai medalie şi admitere în orice Universitate fără examen) dacă nu am fi fost cu ”pedigree-ul” anticomunist al familiei. Așa cum am povestit și în ultima mea carte, ”noi” nu aveam voie să intrăm în nici una din structurile politice comuniste. Aşa era în kibuţul   nostru, mai veterotestamental: nu ne subordonam şi închinam la „idoli” de nicio culoare. Deviza rabinului meu era de sorginte mahnoviană: bate-i pe roșii până se înălbesc şi pe albi pînă se înroşesc. Şi cum nu eram UTC-işti atunci toate universităţile ne închideau uşile. Dar asta e o poveste separată. Am scris în Sectanţii cum rezolvam noi situaţia. Lucrul cel mai important e că educaţia era o chestie asumată şi de familie şi de comunitate: muzică, lecturi, interpretări, organizare etc. Nu ne bazam pe un stat pe care-l ignoram şi care nu exista pentru noi. Noi existam pentru el şi asta o simţeam.

 

Pe 10 noiembrie 1989, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău

Eu am fost mereu unul din acei copii buni la şcoală şi destul de cuminte în primii ani. În ultimii ani însă, în nebunii ani ai perestroikăi, am devenit mai boem, plecasem pe cont propriu și petreceam mult timp pe stradă și în Biblioteca Națională (Krupskaya) din Chişinău. Am schimbat multe școli din cauze diverse: ba mă mutam, ba mă puneam în gură pe teme politice, ba îmi lăsam plete. Eram un soi de lider și faceam parte dintr-o gașcă foarte implicată politic în mişcările populare de la finele anilor 80. Pe 10 noiembrie 1989, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest-pichet anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de șapte oameni.  Am fost eliberați la presiunea străzii. Erau ani nebuni. Dar eram un elev bun la umanioare și îmi plăcea şcoala.

 

am avut un director înțelept care m-a salvat de mînia politrucilor

Cu ultima școală am avut probleme din cauza părului și pozițiilor mele politice. Însă am avut un director înțelept care m-a salvat de mînia politrucilor. Visez în fiecare an prin mai, ultima lună de şcoală şi prin septembrie – prima lună de şcoală sovietică, că sînt dat afară din școală și trebuie să o iau de la capăt. Coşmarul tinereţii. Părinţii mi-au dat foarte multă libertate. Practic trăiam pe „propria răspundere” de pe la 15 ani. Şi mă mă cuprindea o jenă teribilă cînd îi dezamăgeam. Dar ca să vezi că am terminat şcoala am şi dovezi.Prima diploma merit cl.1Absolvire clasa I-aPrimul abac Abacul lui tataAbacul familiei Ernu

Aveam la dispoziţie cam tot ce are nevoie un copil pentru a citi şi a fi educat

Cum arăta școala, colegul de bancă, învățătoarea?

1 clasa 1 invatatoareÎnvățătoarea și Vasile

Perioada de aur a fost școala de sat din sudul Basarabiei, în buza Bugeacului: Colibași. Pe malul Prutului, aproape de gurile Dunării. Un loc pitoresc cu o comunitate mare. Aveam mai multe școli primare și una mare pentru „cei mari”. Aveam o librărie bună, Luminiţa, de unde putem comanda cărţi de pe tot cuprinsul ţării și trei biblioteci cu literatură foarte bună. Aveam la dispoziţie cam tot ce are nevoie un copil pentru a citi şi a fi educat. Nivelul școlii a fost mereu bun, cu o medie consistentă.

 

Eu sînt obsedat de tema aceasta: cum oferim copiilor din mediul rural şi cel devaforizat instrumente pentru a avea şanse reale să facă un salt înainte

Asta am înțeles mult mai tîrziu cînd m-am mutat în Chișinău. Nu am avut nicio problemă de adaptare: eram printre primii în școala din sat și am fost printre primii și la școlile bune prin care am trecut în capitală. Practic indiferent unde te năşteai şi din ce pătură socială veneai aveai acces la o şcoală medie şi la o infrastructură de bună calitate, gratuite. Ăsta e un lucru extraordinar. Astăzi aceste performanțe par utopii. Mai ales cînd ne gîndum că şansa unui copil din mediul rural să ajungă la studii superioare s-au redus spre zero. Ne va costa enorm mai ales în regiunea noastră unde ruralul a fost „vena centrală” de „aprovizionare cu resurse umane” de bună calitate. Ca să vorbim tehnocrat, cum se poartă azi. Şi nu idealizez trecutul ci fac banale constatări. Aceste lucruri pot fi uşor verificate dincolo de fobiile ideologice. Eu sînt obsedat de tema aceasta: cum oferim copiilor din mediul rural şi cel devaforizat instrumente pentru a avea şanse reale să facă un salt înainte. Eu şi toată generaţia mea am avut o astfel de şansă. Oare azi cei care se nasc acolo o mai au? Datele statistice spun sec – NU.

Te apucă depresia

Am avut colegi excelenți, profesori pe care-i respect mult. Din păcate ne vedem tot mai rar şi din nefericire mai toată zona a intrat într-un amplu proces de degradare, decădere, cu o migrație imensă a tinerilor şi a forţei de muncă active, cu orașe și sate îmbătrînite și depopulate. Te apucă depresia. Eu mă şi mir că acest „covor moldovenesc” social, destrămat şi tocit de atîta presiune socială şi economică încă mai rezistă. Bine, nici satele şi orăşelele româneşti nu sînt departe. Dar acolo disperarea a atins cote alarmante.

Şi azi duc dorul băilor publice, o cultură foarte importantă dispărută din România.

Ce-ți dădeau ai tăi în pachet, la școală?

 

Prima oara La CinemaVasile. Prima oară la cinema.

La școală avem un soi de ”corn și lapte”. Exista o cantină sau foloseam sala de festivităţi pentru masă. Dimineața aveam un mic dejun simplu: ceai, pîine cu unt, un ou. Totul în grabă. Foloseam puțin pachetul de acasă. Începeam școala de pe la 8. Lecţia ținea 45 minute cu pauze mici de 5-10 minute în care ne mutam dintr-un „kabinet” în altul, după specificul materiei. Aveam clase amenajate pentru fiecare domeniu. Cele de fizică şi chimie erau cele mai impresionante. Ba nu, şi cel de „muncă” – o materie care te învăţa tot soiul de lucruri manuale. Pauza mare era de 25 minute, cred. Pe la 13-14 terminam orele. Dar reveneam după masă pentru diverse cercuri: sport, istorie, radio, muzică etc. Mai aveam o Casă de Cultură unde erau tot soiul de cercuri artistice şi două cinematografe. De cîteva ori pe săptămînă se mergea la film. Mai exista o baie publică în care aveam alte ritualuri. Din păcate baia a dispărut prima. Şi azi duc dorul băilor publice, o cultură foarte importantă dispărută din România.

 

un anumit tip de încurajare a responsabilităţilor şi muncilor.

primul jobPrimul JOB

Mai exista un lucru destul de interesant sub aspect pedagogic: un anumit tip de încurajare a responsabilităţilor şi muncilor. Făceam de exemplu prin circuit funcţii-munci precum „curăţenia clasei”, repsonsabili cu divesre lucruri prin şcoală. Era un anumit tip de instituţionalizare a responsabilităţilor şi acţiunilor practice. Atunci păreau o corvoadă dar azi le privesc ca pe mecanisme utile pentru că dau anumite deprinderi şi o anumită ritmicitate vieţii. Nu mă miră că japonezii au devenit fani ai pedagogiei de tip sovietic dar fără comunism. Ceea ce era firesc. Şi noi copii fiind, nu aveam mare treabă cu propaganda. Ba din contră: avea funcţia de a crea dublul limbaj ceea ce presupunea că ştiai ce e „bun şi ce e rău”, adică deja ştiai să gîndeşti politic. Azi din păcate propaganda este percepută ca „adevăr incontestabil” şi s-a pierdut acest simţ al „dublului limbaj”. Nu totul trebuia distrus. Anumite lucruri trebuiau preluate şi dezvoltate, actualizate.

În general copiii, educaţia şi sănătatea au devenit „neprofitabile”

Cînd a început „tranziția” baia, librăria, cinema-ul şi două biblioteci au fost închise. Nu mai erau profitabile. În general copiii, educaţia şi sănătatea au devenit „neprofitabile”. Stadionul a început să se năruie, parcul a fost tăiat etc. Odată am făcut un sondaj în localităţile din regiunea mea şi am constatat că o generaţie întreagă de copii nu au mai intrat niciodată într-un cinema şi o librărie. Asta m-a pus pe gînduri. Şi m-a deprimat. E adevărat că au apărut alte ustensile şi reţele care repară puţin situaţia: să ne trăiasca netul şi pirateria online. Ele mai salvează cîte ceva din situaţia tragică şi abandonată în care se află ruralul nostru.

Preferam uneori să iau o palmă la fund decît să simt vina aia şi privirea părinţilor.

Cînd ai luat bătaie?

 

Fizgarmonia familieiFizgarmonia familiei

Ai mei nu foloseau metodele acestea. Sînt cu educația discursivă. Chiar prea discursivă. Preferam uneori să iau o palmă la fund decît să simt vina aia şi privirea părinţilor. Mai ales acea jenă specifică vinovăţiei copilăreşti. Ai mei au avut nişte tehnici foarte eficiente la acest capitol.

Profesorii iarăşi nu prea băteau. Cel puţin în generaţia mea. Dar mai erau unii profesori care nu se abţineau. Dar nu era o practică curentă. Între noi nu ne prea băteam. Se făcea mult sport şi cumva acolo se duceau energiile acestea negative, spiritul de luptă specific copiilor şi adolescenţilor. Mai aveam şi protecţia fratelui „bătăuş” şi campion la greco-romane care chiar dacă era mult mai mare ca mine avea un nume care avea să mă ajute şi la Chişinău. Astea-s regulile străzii.

Primul pumn de care-mi aduc aminte l-am luat în România cînd eram student şi culmea, de la un basarabean.

În oraş era însă altceva. Acolo lucrurile funcţionau mult mai complex, cu reguli destul de dure. În una din şcolile intermediare, un soi de şcoală tehnică, aveam în clasă cîţiva pui de bandiţi profesionişti. Ei luau taxă de protecţie de la copii. Eu aveam un soi de bursă şi ei au venit să-mi ceară această taxă. Din fericire eu cunoşteam tipul acesta de discurs şi chiar dacă nu sînt un bătăuş de felul meu ştiu să comunic destul de bine. În lumea străzii, în găștile de bandiţi, discursul, „bazarul” cum se zice pe la noi, este esenţial. Strada este dominată în general nu de cei cu muşchi ci de cei cu discurs. Cel cu muşchi e necesar doar ca argument ultim. El stă în spate. Deci eu nu am plătit taxă şi nu am fost bătut. Primul pumn de care-mi aduc aminte l-am luat în România cînd eram student şi culmea, de la un basarabean. A fost o întîmplare idioată: nişte „basa” golani vroiau să bată nişte „romici” pe nu ştiu ce motiv. Eu am sărit să-i apăr. Şi am primit un pumn direct în ochi. S-a făcut vînăt. Greşeala a fost a mea: am încurcat registrele discursului. După ce am schimbat registrul discursiv, vorbind pe limba lor mai banditească atunci ei au sărit mai să mă pupe: „Vasea de ce nu zici că eşti de-al nostru?”. Eu însă voiam doar să protejez nişte amărîţi.

În viaţă în general ai nevoie cam de trei registre discursive: un registru al statului, unul al grupului dominant de care aparţii, un soi de „limbă culturală etalon”, şi unul al străzii.

În viaţă în general ai nevoie cam de trei registre discursive: un registru al statului, unul al grupului dominant de care aparţii, un soi de „limbă culturală etalon”, şi unul al străzii. Pentru că eu am fost expus multor medii şi am trăit în pături şi grupuri sociale şi culturale foarte diferite trec dintr-un registru în altul cu multă uşurinţă. Pot simultan să vorbesc şi cu un intelectual sau academicia şi cu un bandit sau muncitor fără a face un efort.

 

Astăzi asistăm la un soi de „ghetoizare elitistă”

Unul din atuurile mari ale şcolii de tip popular folosite de comunişti era acela de a pune copiii din diverse pături şi grupuri sociale împreună. Aveai colegi şi copii de „politruci & aparatcici”, şi de academicieni, ţărani, muncitori sau bandiţi. Asta era un mare atuu pentru că învăţam unii de la alţii enorm de multe lucruri: de la registre discursive la practici de viaţă diferite. Şi casele regale foloseau această tehnică educativă pentru că înţelegeau că a-ţi creşte copilul într-un ghetou de lux „elitist” nu ajută la nimic. Acolo însă era ceva fals pentru că nu era mediul necesar unor relaţii democratice reale între copii. Astăzi asistăm la un soi de „ghetoizare elitistă”: bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii. Asta duce la distrugerea coeziunii sociale. O să mă ocup de această poveste în următoarea mea carte, Bandiţii.

orele de cor interminabile, mersul în marş cu defilări, desfacerea şi refacerea automatului Kalaşnikov la viteză

Ce prostii ai învățat în școală?

 

Dacă mă întrebai cînd eram mai tînăr îţi înşiram probabil o grămadă de lucruri: orele de cor interminabile, mersul în marş cu defilări, desfacerea şi refacerea automatului Kalaşnikov la viteză, jocurile paramilitare Zarniţa în care eram un soi de partizan, muncile agricole de toamnă (toţi mergeam o lună minim după clasa a 4-a la cules de ceva), tot soiul de lecţii inutile de educaţie politică, muncile voluntar-obligatorii, colectarea de tot soiul de lucruri (fier, hîrtie, seminţe). Atunci mi se păreau de o inutilitate enormă. Privite însă dinspre vîrsta de 40 de ani lucrurile nu mai arată la fel. Ele au îndeplinit anumite funcţii în viaţa noastră, au acoperit nişte goluri, ne-au pus în situaţia de a petrece mult timp în echipă etc. Pentru că am un copil urmăresc foarte atent procesul educativ „reformat şi civilizat” şi tare mă tem că balastul de azi e mult mai mare decît cel din anii 70. Iar din punct de vedere al „prelucrării ideologice” pur şi simplu mă îngrozesc. Cînd banul, marfa şi icoana se unesc şi fac un tot întreg apar nişte monştri, mutanţi care fac ca „icoanele noastre” ideologice comuniste să pară mici copii. Dar fireşte că şi noi am prins multe prostii. Eu am totuși senzaţia că noi aveam mai multe filtre. Azi aceste filtre par să fi dispărut. Eu de exemplu văd că ai noştri copii au tot mai puţin timp de joc, de a fi împreună şi mai ales de a fi cu părinţii. Şi cînd îi punem împreună ei trebuie musai să fie „din aceaşi categorie”.

De multe ori o oră de joc în parc cu copiii „la grămadă” face cît zece ore de educaţie la cel mai scump curs din oraş

Asta e o mare problemă. De multe ori o oră de joc în parc cu copiii „la grămadă” face cît zece ore de educaţie la cel mai scump curs din oraş. Noi am început enorm de mult să credem în preţ în sens monetar, financiar: scump este pentru noi valoarea supremă, deci bun. Eu cred că educaţia, ca şi sănătatea sau cultura, ies din acest cîmp economic. Ea e dincolo de economie. Sau în avangarda ei dacă vreţi. Educaţia şi sănătatea este mult prea importantă pentru societate pentru a fi scumpă şi de aceea ea trebuie să fie universală şi gratuită.

Fiecare stat în definitiv îşi prpune să-şi educe cumva cetăţenii? Ce vrea el cu cetăţenii lui: un bun soltad, un bun popă, un eficient muncitor sau o armată de precariat. Eu aş vrea cetăţeni liberi, cu drepturi şi şanse egale.

 

Cu ce chestii ai rămas?

 

Spiritul de echipă. Asta a fost poate unul dintre cele mai mari reușite ale educației de acest tip. Făceam o mulțime de lucruri împreună. Spiritul de prietenie. Prietenia devenise un soi de spaţiu al intimităţii, de fugă de control etc. Erau oameni de care nu te despărțeai, împărțeai totul. Învăţai o mulțime de lucruri practice. Și atunci am citit enorm. În clasa a 5-a cred că am fost anunțat că dacă voi continua așa termin cărțile din biblioteca satului în scurt timp. Erau un soi de fişe pe culori: eu băteam toate recordurile. În cîțiva ani am plecat și chiar terminasem aproape tot de citit în localitatea aia. În Chișinău am avut alte oferte.

Exista un soi de universalism şi progresism care ne unea în visele noastre

Privind înapoi îmi dau seama că am avut acces la o educație medie de foarte bună calitate și condiții deosebite pentru acele vremuri şi locuri. Și mai ales că am făcut o mulțime de lucruri practice specific educației de tip sovietic al anilor 70-80. Exista un soi de universalism şi progresism care ne unea în visele noastre. Noi chiar voiam să fim medici, ingineri, matematicieni, profesori, cosmonauţi şi să salvăm lumea, să aducem pacea şi fericirea. Dispreţuiam profund tot ce e mercantil. Vă rog să ne scuzaţi. Astăzi privind dinspre practica dură a anilor 90-2000 ni se pare o naivitate. Poate ar trebui să reflectăm mai des asupra a ceea ce ni se întîmplă acum. Mai ales în contextul actualelor crize de tot felul. Multe dintre cauzele acestor probleme se află în şcoala şi universitatea de tip nou în care totul a fost transformat în marfă, profit şi interes cuantificabil imediat. Dar e de meditat.

Penuria acelor vremuri era deranjantă cu toate că nu copii o simţeau direct. Azi însă sîntem robii unui exces, un soi de penurie pe inviers. Orice regim cu riscurile lui...

Anii 90 din România aveau o atmosferă isterică, puțină rațiune, reflecţie și multă pasiune. Noi veneam după o perioadă mai lungă de deschidere treptată. Iniţial am vrut să plec

Din Moldova în Ro. Șocuri, tristeți, timidități?

 

În 90 am avut un șoc destul de mare. România mea era una livrească, din cărți. Aici venind am descoperot o cu totul altă Românie. O diferență enormă între a înțelege lucrurile, în a explica, în comportament. Ritualuri diferite. O istorie cotidiană diferită. Eu veneam dintr-un Imperiu, cu alte apucături, cu alt mod de a fi şi înţelege. Anii 90 din România aveau o atmosferă isterică, puțină rațiune, reflecţie și multă pasiune. Noi veneam după o perioadă mai lungă de deschidere treptată. Iniţial am vrut să plec. Ba chiar s-a creat un anumit tip de respingere. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că nu e suficent să ştii limba şi cultura unei ţări. Există o limbă mai ascunsă şi mai profundă: cea a unei istorii cotidiene trăite împrună. Cuvintele au deseori alte conotaţii pentru oameni cu experienţe radical diferite. De exemplu, cînd am mers prima oară cu trenul aici vecinul de compartiment se tînguia că are de mers o veşnicie: „tumai la Vatra Dornei” de la Iaşi. Eu nu ştiam harta României pe atunci dar cînd am înţeles că e la 2-3 ore brusc am priceput că noi aveam înţelesuri foarte diferite a ceea ce înseamnă spaţiu şi timp.

Eu citeam Academia Caţavencu de dexemplu într-o cheie tragică, nu umoristică. Cînd toată lumea rîdea mie-mi venea să plîng

Pentru mine departe însemna Vladivostok sau Taşkent, pentru el Vatra Dornei. Şi fireşte şocul mare a fost băşcălia. Eu citeam Academia Caţavencu de dexemplu într-o cheie tragică, nu umoristică. Cînd toată lumea rîdea mie-mi venea să plîng şi dispreţuiam profund tot ce înseamnă băşcălie. Am avut nevoie de mulţi ani să-mi educ acest simţ. Eu spun că România este pentru mine ca o limbă maternă dar învăţată la maturitate. Asta e. Ne asumăm. Dar asta e şi un mare avantaj că pot privi lucrurile şi din afară şi din interior.

Însă în anii 90, atît la Iaşi, cît şi la Cluj am avut colegi foarte bine pregătiţi. Veneau din regiuni diferite, din orăşele şi cătune dar cu un nivel al educaţiei foarte ridicat. De ce? Ar trebui poate să înţelegem că statul român a investit în anii 60-70 imens în sistemele de educaţie şi sănătate atunci. Teza mea e că noi încă trăim din acele imense investiţii. Aceste domenii, de la resurse umane la infrastructură, greu le construişeşti dar şi greu le distrugi. E nevoie de cîteva cicluri de inconştienţă ignoranţă politică. Ele curînd se vor consuma. Şi în loc vor veni rezultatul „investiţiilor şi reformelor” din anii 90-2000. Deja simţim golul acestor „investiţii”. Lipsa acestor investiţii şi reforme ne vor costa enorm de mult. Ce e mai grav urmează...

Cînd am venit în România aveam două rînduri de haine și cîteva cărți.

Cum ai ajuns ce ești?

 

Cînd am venit în România aveam două rînduri de haine și cîteva cărți. Nu ştiam pe nimeni. Aveam însă o educație solidă. Nu e vorba doar de cărți citite. Aveam și o experiență de viață. Eu sînt pasionat de oameni, ascult mult, sînt un om foarte curios. Și nu prea mă supăr uşor. Eu sînt foarte zen-social: pozitivez negativul. Chiar și cînd ”dușmanii” atacă fără reguli. Ştiu multe tehnici de apărare. Vine din experienţa familiei şi a străzii.

Am un har în a lucra cu oamenii, să vorbesc cu ei.

Eu am o capacitate destul de bună în a organiza lucrurile. Doar că în ultima perioadă mă plictisesc mai repede. Îmi place să capăt sensuri noi, să înțeleg și să interpretez lucrurile în maniere diferite. Îmi place să încerc lucruri noi, să schimb grilele clasice de intepretare. Nu-mi place să merg cu grupurile dominante, să mă supun discursului şi dogmelor dominante. Îmi place să fiu marginal. Dar asta presupune asumarea aunor riscuri. Devii vulnerabil, uşor atacabil de grupurile dominante care sînt un soi de „haite individualiste”. Astea sînt paradoxurile României nostre. Pentru mine fericirea e să ai timp liber pe care să îl dedici visurilor, obsesiilor tale şi copiilor: un paznic de noapte la o grădiniţă. Adică exact împotriva modelului „om de succes” promovat azi.

 

Cît de mult a avut rost școala-cît "mușchii" tăi?

Familia a avut cel mai important rol. Abia după aceea școala. Dar acum analizînd trecutul și perioada anilor 70/80 pot spune că am avut acces la o școala bună care astăzi e greu de înțeles pentru că școala și infrastructura acelor ani s-a degradat imens şi nu am reuşit să punem ceva solid în loc. Am prins o perioadă stabilă, chiar dacă decadentă cum au fost anii 70-80. Dar tocmai ăsta a fost și unul din marile atuuri. Ceva foarte stabil cu deschidere în trepte, cu descoperiri a unor lumi noi, cu descompuneri ale unor lumi vechi. Am crescut şi m-am maturizat odată cu procesul descompunerii celui mai temut regim. Nu trebuie să avem complexe faţă de occident: dacă noi am reuşit să dizolvăm acel regim sîntem în stare de orice. Sper ca bancherii să înţeleagă J.

 

de la Vilnius la Vladivostok și de la Petersburg la Odessa

Întîlniri exemplare.

Uh eu am avut multe întîlniri pentru că am trăit în medii foarte diferite și am fost expus la întîlniri cu foarte mulți oameni excepționali. În primul rînd în familie. Casa mea era un soi de gară: pe la mine treceau enorm de multă lume mai ales din comunitatea extinsă: de la Vilnius la Vladivostok și de la Petersburg la Odessa. Un om important în viaţa mea fost un fierar, Moș Ion, care era și muzicant. El ne-a învățat să cîntăm la diverse instrumente, el m-a învățat să descifrez partiturile muzicale şi cu ele să interpretez lumea. Am povestit despre el în ultma mea carte, Sectanții.

Şi eu circul cu trenul de clasa a doua şi mă opresc prin Tecuci, Filiaşi sau Vulcan. Crede-mă că am mai mare încredere în beţivanii şi golanii din aceste gări decît în pretinsa „noastră elită”.

Am mai avut un profesor rus din fundul Siberiei care știa multe limbi și mie mi-a predat istorie, în limba română. Un rus siberian vorbea o română perfectă și era de o corectitudine și etică aproape ”sectantă” şi semăna cu raskolnicii ruşi. El ne-a învățat și tenis de masă. Ar trebui să scriu o carte despre aceşti oameni. Am întîlnit şi în România oameni de o foarte bună calitate. Am însă o convingere tot mai mare că România are o problemă cu mecanismele de selecţie şi împingere în faţă a primelor eşaloane. A ceea ce se numeşte pretențios „elită”. E de o calitate mult mai slabă decît baza ţării. Şi eu circul cu trenul de clasa a doua şi mă opresc prin Tecuci, Filiaşi sau Vulcan. Crede-mă că am mai mare încredere în beţivanii şi golanii din aceste gări decît în pretinsa „noastră elită”. Dacă am trage la sorţi „elita noastră” ar arata mult mai bine.

Refugiul în scris este însă un lucru necesar pentru mine.

Unde ai învățat să scrii?

Eu am învățat cînd eram mic să cînt și să citesc Scripturile și eram foarte bun la analiză de text. Îmi plăceau cărţile Vechiului Testament. Aș fi devenit un foarte bun teolog sau rabin. Nu a fost să fie. Am început să scriu foarte tîrziu. Văd că se citește ce scriu eu. Asta mă bucură. Dar sincer nu ăsta a fost visul meu.

 

Mi-ar fi plăcut să fac un kibuț sau falanster pentru un grup de oameni mai speciali

Primul protest cu fiul meu SasaPrimul protest al lui Sașa Ernu

Mi-ar fi plăcut să am vro cinci copii să-i cresc, să avem preocupări comune. Mi-ar fi plăcut să fac un kibuț sau falanster pentru un grup de oameni mai speciali. Dar viața nu decurge mereu cum vrem noi. Uneori avem funcții mai modeste. S-ar putea ca visele noastre să nu se îndeplinească. Poate noi doar trebuie să pregătim terenul și să ne trezim cu capetele sparte. Poate alții o să culeagă rezultatele. Refugiul în scris este însă un lucru necesar pentru mine.